CÂND SCRIU...

Apusul grăbit al lui “festina lente”

În adolescență eram îndrăgostită de Thomas Hardy. I-am devorat cărțile deși, atunci când citeam despre personajele lui masculine, aflate în jurul vârstei de 30-35 de ani, mi se părea că citesc despre bărbați mult prea bătrâni și parcă vârsta lor „înaintată” rupea farmecul poveștii.

Azi am eu 35 – deja – și nu îmi vine să cred ce repede a trecut timpul.

Pentru adolescentele care, dintr-o căutare pe Google după Tom Hardy” au ajuns, total întâmplător, pe acest articol, fac de la început mențiunea că între cei doi Hardy nu există nicio legătură directă. Seniorul Thomas fost un scriitor englez și a murit pe la 1928…

Și acum, că mi-am pierdut complet segmentul tânăr de cititori, să revin…

Nu știu dacă m-am grăbit vreodată să ajung aici, însă observ o tendință tot mai acută a oamenilor de a se grăbi și de a grăbi viața.

Trăim în lumea lui trebuie, în lumea lui mai repede și poate că niciodată nu am simțit această presiune mai acut decât acum, când îmi strâng copilul în brațe și ascult toate lucrurile obligatorii pe care trebuie să le facem în grabă. Este de ajuns o singură plimbare în parc, o mică interacțiune cu restul mămicilor, bunicilor sau bonelor ca să îmi dau seama câte lucruri obligatorii nu am făcut încă. Pentru că, iată… „copilul trebuie să stea singur în funduleț până la 4 luni” (dacă n-a făcut asta, ceva nu e în regulă); “copilul trebuie să prefere suzeta în loc de deget sau degetul în loc de suzetă” (existând argumente pro și contra pentru fiecare dintre variante), „copilul trebuie să meargă de-a bușilea după șase luni” (căci dacă nu a ajuns la nivelul acesta în intervalul de timp prestabilit, sigur e leneș); „copilul trebuie pus în premergător, pentru a face deja primii pași până la opt-nouă luni” (altfel, esti un părinte neimplicat, care nu îl stimulează suficient), “copilul trebuie să mânânce piure-uri pentru a nu se îneca” sau „copilului trebuie să-i dai deja bucăți de mâncare, pentru a învăța mai repede să mestece” și lista poate continua. Mai repede. Mereu mai repede. Unde ne grăbim?

Suntem o rasă a grabei. Nu a toleranței, nu a empatiei, nu a iubirii…. Ne-am îmbrăcat în haina “mereu mai repede” și o purtăm atât de firesc, încât uităm să ne oprim, pentru câteva fracțiuni de secundă și să ne întrebăm efectiv, unde ne grăbim sau…și mai impotant, de ce ne împingem copiii să crească (grăbiți, frustrați, triști)?

Ne-am obișnuit să fugim de noi înșine cu naturalețe. Pare că am face orice, doar să nu fim conștienți de propria stare. Ne ascundem – mai mult sau mai puțin conștient – de ceea ce suntem, butonând fără răbdare telecomanda, fără să urmărim cu adevărat ceva anume; ne grăbim în trafic, înjurându-l mereu pe celălalt care, de fiecare dată, poartă vina; stăm în permanență aplecați asupra tabletelor și telefoanelor mobile; cumpărăm compulsiv; ne supraalimentăm; evadăm în jocuri online sau, mai grav, în diverse substanțe… ca într-o fugă permanentă de noi înșine. De parcă ne-ar fi frică să ne privim, să vorbim cu sinele, să respirăm liniște sau să dăm curs dialogururilor cu propria conștiință.

Ne-am spart oglinzile interioare. Sau… poate că ne-au fost sparte când eram mici(?)…

Trăim grăbindu-ne. Poate că ne e teamă de a vedea un interior gol(it de vise) sau poate că nu am ști ce să ne spunem, însă cel mai grav este că aceeași grabă o impunem copiilor noștri.

“Fă acum, pentru mai târziu”. „Sacrifică acum, pentru viitor”. „Strânge acum, pentru la pensie”. „Muncește acum, pentru o relaxare viitoare”. Trăim într-o permanentă stare de ucidere a prezentului.

Am făcut vreodată legătura că, tot grăbindu-ne dintr-o etapă în alta, nu facem altceva decât să ne sporim acel sentiment al lipsei de apartenență? De ce sădim în copiii noștri fundația adultului care nu-și găsește locul?

De ce îi transformăm în… noi?

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *