Când hienele se vor lei,
… înconjură prada şi o muşcă de picioare, apoi fug, rămânând cu impresia că îngenuncherea acesteia se datorează unei lupte cu forţe egale.
… nu au niciodată curajul să atace frontal şi, în până la urmă, se hrănesc tot cu cadavre pentru că oricum nu ar avea sorţi de izbândă în lupta pentru o pradă pe măsură.
… nu pot coopera nici măcar în haită. In fond, niciuna nu acceptă ideea de a se supune unui „leu” mai mare, şi fiecare caută să le subjuge pe cele asemenea lor.
… nu au nici măcar decenţa de a tăcea, după o victorie nemeritată; continuă să perturbe mediul cu ţipăt ascuţit, de eunuc, pe care doar propriile lor urechi îl percep drept răcnet.
… se adună în jurul leşului şi se bat pentru bucata cărnoasă, impunându-şi o amnezie intenţionată în ceea ce priveşte meritul pentru vânatul devorat.
…materializează excepţia de la regula darwin-iană a supravieţuirii celor puternici: ele sunt cu un nivel mai înalt doar pentru că s-au cocoţat pe stârvuri.
Când hienele se cred lei, sunt incapabile chiar de imitarea etichetei: nu umblă apăsat şi încet, precum regele, ci agitat şi gălagios, precum bufonul acestuia. Iar leii, spre surprinderea regatului sălbatic, le acordă libertatea de a face ce vor.
Nu ştiu încă dacă din silă, înţelepciune sau frica de muşcături la picioare…
5 Comments
September 30, 2011
Îi recunosc atât de bine pe oameni în descrierea hienelor… Mai ales pe cei din Bucureşti. Asta este societatea noastră foarte bine descrisă. Dar ce au hienele cu iubirea?
September 30, 2011
N-au nimic :). Nici n-am pus iubirea in preajma lor 🙂
October 2, 2011
oricum hienele nu prea cred ca stiu sa iubeasca 😀
October 2, 2011
hienele iubesc sfâşietor
October 2, 2011
Ba cred ca doar iubesc sa sfasie :))