Când hienele se vor lei,

… înconjură prada şi o muşcă de picioare, apoi fug, rămânând cu impresia că îngenuncherea acesteia se datorează unei lupte cu forţe egale.

… nu au niciodată curajul să atace frontal şi, în până la urmă, se hrănesc tot cu cadavre pentru că oricum nu ar avea sorţi de izbândă în lupta pentru o pradă pe măsură.

… nu pot coopera nici măcar în haită. In fond, niciuna nu acceptă ideea de a se supune unui „leu” mai mare, şi fiecare caută să le subjuge pe cele asemenea lor.

… nu au nici măcar decenţa de a tăcea, după o victorie nemeritată; continuă să perturbe mediul cu ţipăt ascuţit, de eunuc, pe care doar propriile lor urechi îl percep drept răcnet.

… se adună în jurul leşului şi se bat pentru bucata cărnoasă, impunându-şi o amnezie intenţionată în ceea ce priveşte meritul pentru vânatul devorat.

…materializează excepţia de la regula darwin-iană a supravieţuirii celor puternici: ele sunt cu un nivel mai înalt doar pentru că s-au cocoţat pe stârvuri.

Când hienele se cred lei, sunt incapabile chiar de imitarea etichetei: nu umblă apăsat şi încet, precum regele, ci agitat şi gălagios, precum bufonul acestuia. Iar leii, spre surprinderea regatului sălbatic, le acordă libertatea de a face ce vor.

Nu ştiu încă dacă din silă, înţelepciune sau frica de muşcături la picioare…