POVEȘTI PENTRU OAMENI MARI

Doctorul Pădurii

Ioanei D. 

 

I.

Pădurea vuia. Furtuna începuse încă de aseară și se întețise spre miezul nopții. Crengile copacilor se războiau între ele, iar trosnetele lor erau ca țipetele de săbii și lănci. Frunzele se smulgeau cu groază din ramuri și zburau în rotocoale haotice, care încotro, iar peste toată urgia dezlănțuită, fulgere terifiante despicau cerul negru în două. Ploaia începuse să cadă cu deznădejde, amestecând totul în jur: pământ, iarbă, frunze și speranțe. După o lungă agonie, Leoaica își pierduse puiul…

Călătoria fusese lungă și istovitoare, iar durerile crunte, care îi brăzdaseră trupul, se transformaseră, parcă, în tranșee adânci, pe suflet. Acolo – nu aveau să se mai închidă, poate, niciodată.

Plecase din Savană și se retrăsese, cu ultimele puteri, la umbra copacilor deși. Sperase până în ultima clipă că Pădurea va face pentru ea magia de care avea nevoie. Se spunea despre acești copaci bătrâni că aveau puteri nebănuite și că sunt veșnici, iar înțelepții vorbeau despre Pădure ca despre un altar sfânt, care nu cere jertfe, dar care, dacă i te adresezi cu sufletul curat, devine dătătoare de viață. Leoaica crezuse mereu în vorbele înțelepților și venise aici crezând în magia legendară a Pădurii.

Se dezbrăcase de orice – prejudecăți, rațiune, scepticism… Voia să creadă în minuni și într-un Dumnezeu care nu rămâne ferecat în înaltul cerului, ci se coboară, atunci când e strigat, și ia forma copacilor magici, dătători de viață.

Fugise din Savană, în căutarea minunii. În fond, acolo nu se mai simțea demult, acasă, și oricum, niciodată nu își împărtășite durerile cu cei din haită. Acum – cu atât mai puțin, nu dorea să facă asta. Acum… timpul parcă se transformase într-un balon de săpun, ce fusese împins de furtună până dincolo de nori. Simțea că plutește în imponderabilitate și că respiră un aer greu, sufocant, îmbâcsit de mirosul greu al lipsei de sens.

Părea că Pădurea exprimă întocmai durerea din sufletul său și că urlă, în locul ei, amărăciunea pe care tânăra mamă nu mai avea vlagă să o scoată afară. Copacii nu-i dăruiseră magia vieții, însă deveniseră una cu ea. Îi răcneau întreaga disperare a unei nopți de agonie – în care miracolul nașterii fusese sufocat de blestemul morții.

Trupul Leoaicei era inert și se amestecase cu pământul noroios, cu iarba și frunzele înecate în ploaie, cu bălțile reci. Privirea pierdută fixa un punct îndepărtat, și peste toate, trona o furie mută, plină de neputință. Leoaica, regina Savanei, zăcea pierdută în noroiul pădurii, înfrântă de cel mai crud dintre blestemele vieții.

Nicio altă vietate nu se arata în jur, să reziste urgie teribile pe care fulgerele, vântul și tunetele nopții o creaseră în mijlocul Pădurii. Nimeni – în afară de Vultur.

De când începuse agonia Leoaicei, acesta a stat zi și noapte la căpătâiul ei. Tăcut. Puternic. Protector. Și singur.

Vulturul a vegheat.

Știa să aline. Să asculte și să tacă. Să respecte dureri și să tămăduiască răni. Era… Doctorul Pădurii.

 

II.

Trecuseră câteva zile. Pădurea își recăpătase măreția și calmul, iar soarele trona, din nou, peste oceanul de verdeață. Parcă nimic nu mai trăda uraganul ce stăpânise totul în jur, în noaptea în care Leoaica ajunsese în Pădure. Nimic, în afară de prezența ei tăcută și aproape fantomatică. Stătea încolăcită, la umbra unui Sequioa aproape la fel de bătrân ca planeta. Rădăcinile lui uriașe se ridicau până de-asupra pământului și se impleteau vânjoase, creând un locaș protector pentru Leoaică. Alesese să se ascundă acolo, în acea carapace lemnoasă, departe de tot ceea ce însemna trecut.

Leoaica știa că viața Pădurii nu se oprise acolo, odată cu furtuna, și că își reluase rutina. Se auzeau, din nou, corul păsărilor ascunse printre ramurile copacilor și țipetele jucăușe ale puilor de cimpanzei, în jocul lor ghiduș de-a “v-ați ascunselea”, prin iarbă. Se auzeau gâze și aripi de fluturi uriași, foșnet de iarbă mângâiată de vânt și tropotele unei turme de căprioare speriate, vânate de râși. Leoaica recunoștea fiecare zgomot. Își ciulise urechile, agățându-se de momentul prezent, în fuga disperată de propria durere. Își simțea trupul greu, imposibil de urnit din vizuină și secătuit de orice alte senzații. Dispăruseră foamea, setea, somnul. Până și oboseala…

În zgomotul vieții din pădure, Leoaica auzi bătăi puternice de aripi care îmbrățișau văzduhul și coborau în rotocoale sigure, spre pământ. Era Vulturul. Știa de acum că vine, cu regularitate, și îi simțea zborul de departe. Se obișnuise cu vizitele sale și, cumva, chiar le aștepta. Era singura prezență pe care învățase să o accepte în solitudinea ei.

Vulturul ateriză, plin de măreție, în fața bătrânului copac, își strânse aripile și o privi pe Leoaica încurajator, cu în zâmbet discret și cu privire blândă.

Ce ciudat, gândi Leoaica, privirea aceasta dură, care a văzut dureri crunte și vindecări miraculoase, fericiri fără margini și răni fără leac, speranțe renăscute și deznădeji secătuite, agonii și liniști, viață și moarte… are atâta forță de a se mai transforma din cuțit – atunci când taie în carne vie, și în nectar blând – când caută să aline suflete.”

– Bun găsit, spuse Vulturul cu voce caldă, închizând-și aripile. Era uriaș, de o frumusețe rară, cu penele de un negru adânc, care în lumina soarelui căpătau străluciri de curcubeu. Ochii lui, de culoarea pământului, pătrunzători ca noaptea, aproape că hipnotizau prin profunzimea privirii, iar vocea, blândă dar sigură, avea în ea inflexiuni aproape magice, ca incantațiile dătătoare de speranță.

– Am venit să văd cum ești azi. Să știi că viața te așteaptă!

Leoaica zâmbi mimetic și își întoarse privirea către Vultur.

– Și o spui tocmai tu, cel care știi, poate, mai bine decât orice altă vietate, cât este de scurtă și firavă…

Între cei doi se așternu tăcerea. De fapt, tăcerea era unul dintre lucrurile care i-a unit într-o prietenie atât de caldă. Uneori tăceau mult și simțeau că nu aveau nevoie de cuvinte pentru a-și reda gândurile. Era între ei un soi de înțelegere reciprocă, dincolo de rostire și dincolo de priviri. Leoaica sparse liniștea din jur.

– Dacă așteaptă, de ce crezi că se oprește atât de repede, uneori? De ce nu vine în forme perfecte și de ce își alege, adesea, destine mai grele decât moartea?

– Pentru că viața, rosti Vulturul gânditor, este perfectă prin imperfecțiunile ei. Poate că uneori vine ca răsplată, iar alteori sub formă de lecții. Poate că uneori vrea doar să se răzbune, iar alteori – să se joace. Nimeni n-a întâlnit-o, să o poată măcar întreba ce vrea.

– Eu cred că nu vom ști niciodată ce vrea, doctore… dar cred că e și dreptul nostru să-i refuzăm toanele, atunci când e prea greu să-i jucăm jocul…

– Draga mea, eu onorez viața și am jurat să o salvez ori de câte ori acest lucru va fi în puterea mea. Știi…nu sunt nici măcar convins că îi place să se joace. Uneori, cred că nici măcar în puterea ei nu stă totul și că altcineva îi stabilește limitele și forma. Acel Altcineva este Cel căruia ar trebui să-i adresăm întrebările și speranțele. El este Marele Creator, iar viața…viața este modul prin care El alege să ne vorbească.

– Poate că ai dreptate. Tu zbori mai mult. Vezi mai multe. Te înalți și ajungi mai aproape de El. Îl auzi. Mai des, probabil… Mie, aici, nu îmi răspunde. Arunc întrebări în aer și, în schimb, primesc o liniște grea, care mă apasă și îmi scoate tot aerul din plămâni. Nu reușesc să înțeleg… De ce?

– Nimeni nu are răspunsuri. Doar opțiuni, în ceea ce alege să înțeleagă. Și să învețe. Eu zbor sus… poate mai sus decât oricine și mă simt binecuvântat pentru acest dar. Tocmai de aceea am ales, la rândul meu, să-i întorc favoarea. Să vindec. Când pot. Când El îmi permite. Ceea ce îți pot spune sigur, însă, este că, deși mă pot înălța mai sus decât vârfurile celor mai falnici munți, nu am ajuns niciodată acolo sus, de unde ne privește El. M-a lăsat, însă, să văd un lucru extrem de important, care pentru mine a însemnat o nouă înțelegere a vieții: de acolo, de sus, lucrurile capătă o frumusețe aparte. Fiecare fericire și fiecare durere, fiecare naștere și fiecare moarte, fiecare frunză și fiecare stâncă – totul se îmbină perfect, într-un tablou de o frumusețe aparte, în care orice aspect, oricât de mic, are un rol bine stabilit. Fiecare lucru care destabilizează un destin, aici, pe Pământ, nu face decât sa echilibreze, și mai mult, tabloul văzut de sus.

Leoaica zâmbi, cu privirea rătăcită undeva, departe, într-un punct fix știut numai de ea.

– Poate că acolo sus, tu auzi ceva mai mult decât mine. Poate că vocea Lui e mai clară, pe măsură ce te apropii de cer…

Vulturul îi zâmbi, la rându-i, în loc de răspuns.

– Nu cred că îl aud mai bine. Știu doar că toate marile pietre care ne doboară aici, jos, pe pământ, de acolo, de sus, se văd mici precum firele de nisip… E timpul să plec acum, draga mea prietenă. Mă așteaptă viața…

 

III.

Trecuseră alte câteva zile pe care Leoaica, slăbită, îmbrăcată doar de propriile întrebări, le petrecuse tot în solitudinea bătrânei vizuini din rădăcinile arborelui de sequoia. Cu siguranță, avea ceva magic acest arbore. Sau Pădurea, în ansamblu, sau pământul din care creșteau toate, căci Leoaica, nehrănită de zile întregi, nu simțea agonia foamei sau a lipsei de forță. Durerea ei venea din întrebări fără răspuns, din urlete înăbușite undeva între suflet și gâtlej, din usturimi ale pântecului secăuit de viață.

Voise doar să devină mamă. Atât. Ce se întâmplase? Soartă? Blestem? Dumnezeu? Pedeapsă? Întâmplare? Pentru fiecare dintre ipoteze ar fi avut câte cel puțin o întrebare. Și mii de răspunsuri posibile.

Din nou se auzi bătaia grea de aripi. Leoaica știa că în doar câteva momente, în fața cuibului său, va vedea figura impozantă a Vulturului. Simțea un soi de liniște ori de câte ori primea vizita  prietenului său. Acesta aducea, parcă, în aripile sale, un fel de alinare care îi anestezia durerea și o ajuta să raționeze.

– Bun găsit, din nou! Ai văzut ce vreme frumoasă? E un început minunat de primăvară. Se simte în aer miros de viață nouă.

– Bine ai venit! Optimismul tău e tot mai înfloritor. Mă întreb mereu cum de reușești să-l păstrezi…mai ales când ți-e dat să vezi atâtea grozăvii…

– Optimismul, buna mea prietenă, este o alegere. În zborurile mele am învățat că viața are propriile sale legi, care nu depind de voința celor mulți, așa că datoria noastră este doar de a trăi. Pur și simplu… De a trăi! Cum facem asta, ce alegem să găzduim în minte sau în suflet…ține de fiecare dintre noi. Însă, dacă am înțelege din timp că sunt lucruri pe care nu le putem guverna, atunci respectul pentru viață ar crește. Păcat doar că această înțelegere vine greu. La unii…chiar niciodată. Dar, spune-mi despre tine. Ce ai mai făcut?

Leoaica zâmbi ușor și își întinse trupul amorțit.

– Același lucru… Am numărat zilele și-am rătăcit prin întrebări. Uneori e mult mai obositor să faci asta, chiar decât să alergi, mai ales atunci când nu găsești răspunsurile corecte.

– Crezi că te ajută?

– Nu știu… Simt însă că, pentru moment, e tot ce mi-a rămas de făcut. Pentru că nu înțeleg de ce lecțiile pe care le avem de învățat, vin adesea cu atâta duritate. Eu mi-am ghidat întreaga viață după principiile talerului. Am crezut că dacă ești corect – tranșant, dar corect – viața te va răsplăti la fel. Am dat cât am luat. Am mușcat din nedreptăți și-am vânat doar vânători. Am încercat să cer puțin și am învățat să fiu recunoscătoare pentru orice am primit. Am ales mereu să rătăcesc doar pe durumul înainte și am crezut tot timpul că cel mai sănătos în viață este să nu faci rău, dar să păstrezi distanța față de tot ceea ce nu este în concordanță cu tine. Poate am luat o distanță prea mare față de toți și de toate. Poate am stat prea mult într-un cocon solidificat. Poate că de-asta am și plecat din Savană. Îmi îngroșasem prea mult zidurile, încât doar ceva din interior le mai putea clinti. Acum…am doar întrebări. Și ipoteze, care fac timpul să doară mai puțin. Dar tu? Tu ce ai mai făcut? Pe unde ai rătăcit în ultimele zile?

– Mi-ai simțit lipsa, să înțeleg? Asta e bine! Înseamnă că începi să te reconectezi cu prezentul, pentru că viața te așteaptă…

–  Îmi spui asta mereu…

– …și voi continua să o spun, până când vei înceta doar să o auzi și vei începe să o pătrunzi și să o înțelegi, cu toate simțurile tale. Mă întrebai unde am fost? Departe…în plin câmp de bătălie. Am văzut ororile războiului și singurul motiv pentru care am reușit să rămân în viață a fost datorită faptului că pot să zbor foarte sus. De acolo vedeam răniții pentru care încă mai puteam face ceva. Coboram dintre nori și le picuram din cioc Apa Vie, dătătoare de viață. E cutremurător să privești oameni în agonie, în ultimul ceas al morții, cu privirea speriată, înecată în lacrimi, cu mâinile tremurânde, cu vocea întretăiată, sufocată de dureri crunte. Se agață de ultima picătură de viață și sorb din ciocul meu Apa Vie, cu speranța nemărginită că vor supraviețui. Nici măcar nu realizează, în acele momente, că viața – așa cum o știau ei…nu mai este. Că privită de sus, lumea lor a pierit de mult și că totul este transformat în ruine, gropi și tranșee. Că inclusiv supraviețuirea în acest infern, ar însemna un chin mai mare decât moartea. Nu știi ce înseamnă să privești de sus un câmp de război, plin de morți, tancuri, obuze, ruine…trupuri în care cândva pulsa viața și care au pierit nevinovate, fără să știe de ce sau pentru cine. În astfel de locuri ar trebui să fim recunoscători că nu suntem forțați să trăim. În astfel de locuri, viața a încetat să mai aștepte…

Leoaica lăsă ochii în jos, tăcută.

 

IV.

Venise vara. Coroanele copacilor înfruntau arșița tăioasă și deveneau un scut protector pentru iarba deasă și pământul răcoros. Leoaica își recăpătă forțele și curiozitatea înnăscută. Obișnuia acum să iasă din vizuină și să se plimbe, tăcută, prin împrejurimi. Căuta. Căuta tot timpul, cu ochii, cu mintea, cu sufletul, ceva ce nu era pe deplin conturat. “Mi-ar fi plăcut atât de mult să îmi răspunzi… Să-mi spui măcar de ce. Unde am greșit? Care e punctul în care Ți-am înșelat așteptările și care e modul prin care aș putea să îmi răscumpăr erorile? Nu vreau să fim dușmani, însă tăcerea asta a Ta urlă în mine o furie pe care, uneori, simt că mi-e imposibil să o înăbuș. Aș vrea atât de mult să îmi răspunzi… Mai ții minte? Când eram mică, în haită, credeam că mă veghezi tot timpul. Aveam curaj să alerg, spre linia orizontului, fiind convinsă că a doua zi sigur o voi atinge.

Îmi plăcea să atac vântul și să cred că fuge, prin iarbă, de frica mea. Îți amintești? Mă războiam cu tufele uscate de mărăcini, care se rostogoleau prin Savană, căci eram convinsă că Tu ești mereu acolo și mă aperi. Unde ești acum? Obișnuiam să fim atât de buni prieteni…”, însă cerul părea că nici nu îi aude gândurile. Devenea, în schimb tot mai senin și mai plin de speranță.

Într-o zi, când Leoaica se reîntoarse la cuibul ei, după o lungă plimbare în Pădure, își găsi prietenul așteptând-o lângă bătrânul Sequoia.

– Uf! Ce bine că ești aici. Negăsindu-te în cuib, m-am gândit o clipă că te-ai reîntors în Savană.

–  Nu… Nu mă mai întorc în Savană. Ar fi ca și cum aș lua-o de la început și n-aș ieși deloc din aceeași buclă. Bine ai venit. A trecut ceva timp…

– Bine te-am găsit. Da… a trecut mai mult timp, de data aceasta sunt foarte obosit. Am avut o călătorie lungă și istovitoare.

– Deja sunt curioasă…

– Știu. Nu ai idee cât mă încântă să te aud întrebând. Lasă-mă puțin să îmi trag sufletul. Poate că am să rămân câteva zile, de data aceasta. Uneori chiar și doctorii au nevoie de odihnă.

Leoaica începu să adune mănunchiuri de iarbă proaspătă și îi încropi Vulturului un locușor comod, în care să se odihnească.

– Mă întrebai unde am fost? Am zburat mult și m-am oprit acolo unde am simțit că este nevoie de mine. Am poposit în nisipurile aride și roșii ale Africii și am încercat, atât de mult am încercat să duc Apa Vie celor în nevoie. Mii de oameni sunt condamnați aici, la lipsa de sens, unde foamea este coșmarul cel mai crunt. Mame care nu au ce mânca zile la rând, nu mai au nici măcar piept cu care să își hrănească pruncii, iar aceștia, deși născuți de câteva zile, arată precum bătrânii secătuiți de apă. În astfel de locuri, viața a încetat să mai aștepte. Aici, oamenii sunt prada sigură a morții, a bolilor și a speculei fără suflet, pentru că se face comerț cu vaccinuri, dar nu li se dau pâine. Sunt copii care nu vor îmbătrâni niciodată, căci s-au născut fără o șansă reală la o viață normală. Sunt oameni care, întreaga viață, atât cât reușesc să o aibă, nu știu cum arată câteva picături de apă cristalină.

Leoaica tăcea, cu ochii în lacrimi. Simțea un soi de deznădejde apăsătoare, de parcă întreagă durere a lumii apăsa pe pleoapele sale.

– Am zburat apoi în cartierele sărace ale Indiei. Am împărțit Apa Vie, însă, poate, pentru prima dată, am făcut asta fără nicio speranță, căci de sus, am văzut ceea ce ei – sufocați de foamete, mizerie și molimi – nu pot vedea: că viața a încetat să-i mai aștepte. Trupurile sunt răpuse de boli fără leac, în timp ce mințile le sunt deja atrofiate de lipsa de educație. Îți poți oare imagina că sunt locuri pe lume, în care oamenii trăiesc mai rău decât animalele? Și iată, un alt exemplu. În drumul spre încoace am trecut prin cartierele mărginașe ale orașelor, unde mi-a fost dat să vad o junglă mai mare și mai periculoasă decât însăși Jungla cea mare. Oameni – dependenți de droguri, își duc viața ascunzându-se în ghetouri de teama de a nu fi uciși de semenii lor, fără să vadă că, dacă nu mor împușcați de alții, vor muri de propria dependență. Aici copiii trăiesc în teroare pentru că nu știu niciodată ce le aduce ziua de mâine, dacă le va pune o mâncare pe masă sau dacă vor cădea victime unui schimb de focuri. Omul, draga mea prietenă, este cea mai periculoasă dintre viețuitoarele pământului și încă nu am înțeles de ce. A fost înzestrat de Dumnezeu cu atâtea daruri mărețe, pe care el le folosesște pentru a face rău. De sus, astfel de cartiere sunt mai rau decât iadul dezlănțuit, în care viața a ales să nu mai aștepte… Am salvat câte vieți am putut. Mi-au cerut Apa Vie, dar doar pentru a-și prelungi agonia într-o lume urâtă, căci în lipsa altor repere, doar frica de moarte îi mai ține în viață.

– Mă întreb de unde ai atâta forță? Aduci atâta speranță acolo unde moartea ar fi, mai degrabă, o alinare…

– Cred că am fost lăsați pe pământ să trăim. Nu știm cât, nu știu cum. Nu știm, nici măcar de ce. Unii avem de îndeplinit misiuni prestabilite, alții își urmează doar instinctul. Unii sunt victime, alții călăi. Unii au șansa de a alege, alții sunt condamnați de la începutul zilelor lor. Unii aleg să salveze vieți, iar alții – calcă pe cadavre. Ceea ce știu sigur este că acolo sus, unde mă înalță pe mine aripile, toți sunt la fel de mici. Și toți sunt trecători dar, printr-o ironie crudă, moartea unora echilibrează viața altora. Am învățat să privesc totul de sus, nu cu vanitatea parvenitului, ci cu detașarea călugărului tibetan. Știu că pot ajuta mai mult atunci când acționez cu mintea și apoi cu sufletul – niciodată invers.

– Te-ai întrebat vreodată ce scop are viața?

– Da. Dar răspunsurile sunt atât de multe încât, dacă ar fi să încep să-l caut pe cel potrivit, aș pierde prea mult timp și n-aș mai fi de nici un real folos. Aleg să cred că viața așteaptă și acolo unde face asta, e datoria noastră să o trăim. E o favoare pe care ne-o oferă și pentru care ar trebui să-i fim recunoscători.

– Înțeleg ce vrei să spui. Dramele fiecăruia pot fi evaluate în funcție de… favoarea aceasta a vieții. Când viața așteaptă, există speranțe pentru drumul înainte. Și datoria noastră este de a păși mai departe, căci viața ia și viața dă. Trebuie doar să-i cerem și să așteptăm, răbdători. Acolo unde viața așteaptă, timpul nu trebuie pierdut cu întrebări. Timpul trebuie… trăit.

– Întocmai! Pentru că nu știm niciodată cât e timpul de generos cu noi.

 

V.

Trecuseră trei ani de la acea noapte furtunoasă, când Leoaica poposise pentru prima dată în Pădurea Magică. Vulturul continua să-și viziteze prietena cu aceeași regularitate. Se născuse între ei o prietenie dincolo de cuvinte, pecetluită de înțelegerea unor adevăruri sfinte: viața așteaptă, de cele mai multe ori, iar când alege să facă acest lucru, e de datoria noastră să-i întoarcem favoarea.

Vulturul – Doctorul Părurii – zbura în lumea largă, ducând Apa Vie acolo unde era nevoie și, odată cu ea, speranța vieții. Se reîntorcea însă, mereu, în pădurea Leoaicei, pentru că în acest paradis plin de viață se putea odihni și reîncărca cu energie și optimism. Aici, departe de ororile lumii – cauzate de însăși ființa supremă: omul – Vulturul se simțea acasă. Asemenea Leoaicei, care își găsise pacea, la rândul ei, între trunchiurile înțelepte ale copacilor.

Păstrase cuibul între rădăcinile puternice ale bătrânului arbore de sequoia și învățase să se simtă acasă. Părea că dintotdeauna a aparținut Pădurii, iar acum… acum era mai fericită ca niciodată. Înțelesese că viața o așteptase să se ridice și să ceară. Primise răspunsul: Leoaica își lingea cu dragoste infinită puiul născut de doar câteva luni și simțea că, în sfârșit, își găsise menirea: aceea de a fi mamă.

Iar în completarea unui scop pentru drumul înainte, în fiecare dimineață, obișnuia să meargă în poieniță. Acolo aștepta răbdătoare ca puii vietăților pădurii să se adune în jurul ei și să-i asculte poveștile. Pentru că Leoaica, știind istorisirile Vulturului, aduse din lumea largă, le transforma în lecții pe înțelesul celor care veneau să o asculte, sub forma blândă a pildelor și poveștilor.

 

VI.

Soarele era sus, pe bolta înaltă a unui cer aproape transparent. Se anunța o nouă zi frumoasă, de toamnă. Leoaica se trezise odată cu roua și își privea puiul adormit, cu dragoste nemărginită și cu uimirea fericită a celui care, după îndelungi așteptări, își vede visul aievea, dar crede că totul este o nălucire.

În timp ce puiul ei își deschidea ochișorii somnoroși, mama scrută cerul și văzu, în depărtare, un punct micuț, cu zbor lin și sigur, cu aripi mari și puternice, care se îndrepta țintă spre ei. În câteva clipe, punctul înaripat avea să aterizeze în fața cuibului cu același “Bun găsit!” blând, să-și închidă aripile și să se odihnească aici pentru un timp scurt.

– Într-o bună zi, puiul meu, vei crește și vei avea forța și curajul leilor din neamul tău. Vei putea alege să te îndrepți către orice destinație. Sper să fii rezistent ca Pădurea și înțelept ca Pământul, însă, pe lângă toate acestea, mi-aș dori… să fii un vultur!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *