POVEȘTI PENTRU OAMENI MARI

Învățăturile mamei lup către fiica ei, Masha

Se mijea de ziuă. Soarele își arunca jucăuș razele printre frunzele cărnoase ale copacilor, colorate în acel verde dur pe care nu îl găsești decât în mijlocul verii, iar reflexia lor cădea pe pământ sub forma cercurilor ghidușe de lumină. Lupoaica își privea puiul încă adormit, cu o iubire nemărginită, și se lupta cu nehotărârea de a-l trezi odată cu zorii sau de a-l lăsa să mai doarmă în așternutul cald, ferit de umezeala picăturilor de rouă.

Era momentul ei preferat din zi, când îi putea veghea somnul liniștit și îl putea ține departe de orice amenințare. Masha era tot ceea ce își dorise mai mult. Răspunsul rugăciunilor și sensul vieții. Își amintea ziua în care venise pe lume unicul său pui – atât de frumos, de liniștit, de firav. De atunci, Masha crescuse de-o șchiopă. Încet, căpătase curajul de a face primii pași și de a se hrăni singură, deși laptele mamei era încă cel mai bun desert, de a vorbi, de a scormoni curioasă împrejurimile și de a pune întrebari. Nenumărate întrebări la care lupoaica răspundea, de fiecare dată, cu blândețe și răbdare.

– Hai, somnoroaso! E timpul să te trezești. În curând soarele va fi sus, spuse lupoaica, începând să-și lingă puiul cu blândețe.

– Mai lasă-mă, mami, doar puțin. Puțin de tot!

– Hai, Masha. Se anunță o zi frumoasă. Te așteaptă numai lucruri noi! Azi vom porni, din nou, spre Inima Pădurii. Sus, sus! Hai, fuga la izvor și apoi vino să iei micul dejun. E proaspăt pregătit.

Masha se ridică somnoroasă din cuibul cald și se întinse așa cum știa că face tatăl ei, în fiecare dimineață, „ca să alunge somnul”, apoi se repezi, din nou, în blana caldă a mamei, pentru îmbrățișarea începutului de zi.

– Hai, somnoroaso… spuse mama cu blândețe, ușor amuzată. Fugi la izvor să te răcorești.

Așa că mingea de blăniță începu să țopăie jucăuș și porni către locul din care știa că izvorăște apa cea mai proaspătă din munte. Văzu în fața sa un pâlc de floricele și se apropie să le miroasă, dar observă la timp două albine care le dădeau roată, așa că se răzgândi. Ce ți-e și cu albinele astea, gândi ea… De câte ori vreau să ne împrietenim, ele zboară. Păcat. Mierea e așa de bună…. Masha își continuă drumul spre izvor și începu să se joace, ca în fiecare dimineață, cu petele de lumină pe care soarele le arunca pe pământ, printre crengile și frunzele copacilor. Niciodată nu reușea să le prindă pentru că vântul mișca mereu frunzele, iar petele de soare săreau ghidușe, dintr-o parte în alta, într-un joc năstrușnic, de care Masha nu se sătura niciodată. Când o să fiu mare, sigur voi putea să le prind. Atunci o să pot vedea și ce gust au. Mami sigur știe. O să o rog să-mi prindă o pată de soare și mi-o voi prinde în blăniță! Tot țopăind de zor, ajunse la izvor și țuști, sări cu lăbuțele în oglinda rece. Îi plăcea apa și senzația de răcorire bruscă. Bău după pofta inimii, atât cât să-și potolească setea de peste noapte, apoi se mai bălăci puțin, până când o auzi pe mama sa chemând-o. Masha nu stătu pe gânduri. Înviorată, se întoarse țopăind la cuib, poticnindu-se de câteva ori, căci mersul ei era încă nesigur și împiedicat.

– Uite, Masha. Tati ți-a lăsat micul dejun. Hai la masă, pentru că apoi ne așteaptă o călătorie frumoasă.

Masha ar fi vrut să mai întrebe de ce nu vor albinele să-i fie prietene sau ce gust au petele de soare, dar stomăcelul îi spunea că e cazul să mănânce prima masă din zi, așa că amână întrebările pentru mai târziu și se repezi la bucata apetisantă pe care o avea în fața ochilor.

 

I. DESPRE HIENE

Masha începu să-și mănânce cu poftă micul dejun, uitându-se cu bucurie la mama sa. Știa că tati este plecat la vânătoare și mai știa că alături de ei totul este și va fi bine, căci mintea ei de pui de lup nu avea repere pentru un alt fel de realitate decât cea petrecută alături de părinți. Deodată, privirea îi fu atrasă de luminițe sticloase, ascunse undeva într-un tufiș din apropiere. Mirarea care se miji atunci în ochii Mashei fu ghicită de lupoaică, iar aceasta îi răspunse încă înainte ca puiul să rostească vreo întrebare:

– Nu-ți fie teamă. Sunt hienele… Nu e nici prima și nu va fi nici ultima dată când te vor urmări de la distanță, în timp ce vei mânca. Alege să le ignori.

– Ce ochi strălucitori și reci au, mami. Îmi dau fiori doar când mă uit într-acolo și parcă nici nu mai pot înghiți, când le știu atât de aproape. De ce ne urmăresc?

– Nu ai niciun motiv să te simți astfel! Amintește-ți mereu că ești un lup străvechi și gândul la strămoșii tăi îți va alunga, de fiecare dată, temerile. Hienele ne urmăresc prada pentru că este în firescul lor. Ele nu vânează ci preferă, de cele mai multe ori, să se hrănească cu stârvurile rămase în urmă de la animalele de pradă. De cele mai multe ori sunt inofensive dacă nu le lași prea aproape, așa că doar ferește-te de compania lor. Sunt animale cu țipăt ascuțit și caracter ascuns, dar total lipsite de curaj. Le vei vedea mereu cocoțate pe stârvurile animalelor vânate de alții, cu atitudinea celor care le-au vânat. În realitate, însă, sunt niște fricoase. Nu doar că nu acceptă provocări prin luptă cinsită, dar singurele lucruri pe care sunt capabile sunt să atace gleznele celor puternici, atunci când aceștia nu se uită, în speranța că acele mușcături mârșave vor avea darul de a le îngenunchea rivalul.

– Hienele au familie? întreabă Masha gânditoare, cu glasul ușor tremurat și cu privirea ațintită pe un pui de hienă, ciufulit și scheletic, rostogolit – poate accidental, poate alungat – din tufișul cu ochi. Se mira că nicio mamă nu se repezi spre salvarea și recuperarea puiului, care schelălăia agonic și tremura din toate încheieturile, cu privirea rătăcită în jurul lui.

– Hienele sunt o familie atipică, cu alte principii și valori față de cele pe care le avem noi, Masha. Ele sunt animale de haită, stau grupate, dar nu sunt unite. În interiorul așa-ziselor lor familii sunt rivalități permanente, căci fiecare dorește să ocupe locul de frunte, însă cel care–l ocupă nu este niciodată respectat și recunoscut drept un lider Alfa. Dimpotrivă, este mereu vânat de proprii semeni, care urmăresc să-l detroneze.

Masha îi spuse mamei că nu mai poate mânca. În realitate, tot ce dorea este să lase ceva mâncare în urmă, pentru puiul de hienă.

Se ridicară amândouă din iarbă și, sub privirea încurajatoare a mamei, Masha porni la drum.

 

II. DESPRE LUPTELE PROPRII ȘI ALE ALTORA

Soarele era acum sus și vestea momentul începerii călătoriei. Masha era nerăbdătoare să descopere locuri noi, alături de mama ei. Încă nu avea voie să se aventureze de una singură prin pădure, deși abia aștepta acest lucru, însă excursiile cu mami o încântau peste măsură. Auzise de când era mică despre locul din Inima Pădurii spre care se îndreptau, dar momentan nu ajunseseră să îl vadă, deși în fiecare zi mergeau într-acolo. Masha nu conștientiza că avansau greu, pentru că pașii ei mici nu acopereau distanțe foarte lungi, nici măcar atunci când alerga. Lupoaica mergea întotdeauna în ritmul Mashei, lăsând-o mereu cu câțiva pași în față pentru a descoperi singură drumul, și nu o lăsă niciodată să bănuiească cât de puțin avansau, de fapt.

Masha obișnuia să vorbească tot timpul, spre amuzamentul lupoaicei. Întreba despre tot ce întâlnea în cale. De ce lianele se cațără pe copaci și de ce norii sunt albi ziua, iar noaptea gri, de ce fluturii nu se așează pe blănița ei, chiar dacă se tăvălește în flori, pentru a mirosi frumos și de ce puiul de hienă era atât de slab. Tăticul lui nu îi aducea mâncare în fiecare zi? Deodată, Masha auzi un sunet ciudat în pădure. Un trosnet dur, ca o creangă uscată ce tocmai s-a rupt, însă mult mai puternic și mai ascuțit. Masha se îndreptă instinctiv către lupoaică iar aceasta, cu urechile ciulite și colții mijiți de sub buze, o acoperi cu propriul trup, astfel încât cele patru labe îi deveniră zăbrelele unei cuști protectoare. Au ascultat în liniște. Sunetul se oprise… Lupoaica făcu apoi câțiva pași în față, șoptindu-i Mashei să nu se miște din locul în care era. Se întoarse din scurta-i cercetare și spuse:

– E în regulă, pui drag. Ne putem continua drumul…

– Dar, mami, ce s-a auzit?

– A fost o capcană, pusă de un vânător. Din păcate, s-a închis când am auzit zgomotul și, tot din păcate, a prins în clești o vietate.

– Vreau să văd! Hai să o salvăm! N-o putem lăsa acolo!

– Masha, capcana e închisă acum. Colții ei de oțel și-au atins scopul și, după cum ți-am spus, din păcate, nu mai putem face nimic…decât să ne mărim vigilența în timpul propriului nostru drum.

– Mami, aș vrea să am o putere atât de mare încât să fac să dispară toate capcanele din lume. E nedrept! Atât de nedrept, pentru că lupta cu oțelul e inegală, iar cei slabi pierd, de fiecare dată.

– Masha, încearcă să nu te amesteci niciodată în lupte care nu îți aparțin. Oricum, nu vei duce lipsa bătăliilor, căci viața adevărată, departe de cuib, îți va scoate în cale provocări pe care vei fi nevoită să le accepți și să le porți până la capăt sau până când vei simți că o cauză este pierdută și că nu a mai rămas din ea decât o gaură neagră, care absoarbe energia și limpezimea minții. Stai departe de luptele celorlalți. Doar observă-le cu ascuțimea detașată a minții. De multe ori, vei vedea că rivalii împart dreptatea pe jumătate, însă furia îi împiedică să vadă asta.

– Dar, mami, dacă nu împart dreptatea? Dacă este vorba despre bine și rău, despre victimă și călău, despre vânător și vânat, hoț și păgubaș?

– Viața e plină de astfel de bătălii, Masha. Vei crește și vei înțelege că nu le poți purta pe toate, mai ales dacă în ele nu este vorba despre tine. Acolo unde poți, îmbărbătează binele, victima, vânatul sau păgubașul. Uneori, o vorbă bună are putere dătătoare de viață. Nu te înarma, însă, pentru a purta luptele în locul lor. Amintește-ți că tu ai drumul tău, pe care trebuie să ți-l construiești cât mai lin și liber de dușmani.

– Dar dacă vor fi bătălii care mă vor înfrânge? Dacă nu câștig?

– Vor fi și dintre acestea, puiul meu! Oricât de mult aș vrea, nu le pot purta pentru tine. Va trebui, însă, să nu te lași dominată de furie oarbă. Acesta este pasul cel mai important. Apoi, secretul este să-ți amintești mereu că la finalul fiecărei batălii vei ieși mai puternică decât cum erai la începutul ei, iar prin acest fapt, deja, te vei putea numi învingătoare. Vor fi și lupte pe care, poate, le vei pierde. Viața nu e mereu așa cum ne-o dorim. Încearcă să nu-ți dorești victoria cu orice preț. Important este să nu-ți duci luptele cu ură și să nu recurgi la violență, căci orice piatră aruncată cu sete se poate întoarce ca un uragan. Tine-ți mintea limpede, oricât de încărcat îți va fi sufletul și poartă-ți luptele cu demnitate și argumente menite să trezească în rivalul tău bunătatea. Nu va fi ușor. Cele mai crunte bătălii sunt cele cu semeni fără conștiință. Când vei simți că ai astfel de oponenți, cel mai bine este să te retragi. Lasă viața să facă dreptate. Tu – salvează-ți sufletul de pizmă și mergi mai departe. Important e să rămâi în viață, ca să poți construi.

Amintește-ți că vorbele chibzuit alese pot schimba destine și pot face lumea mai bună. Loviturile, însă, nu vor avea niciodată acest efect. Violența învrăjbește și atrage și mai multă violență. Evit-o cu toată puterea de care vei dispune, oricât de tentată vei fi să o folosești, căci forța ta de lup străvechi va fi mereu un atu pentru tine. Abia în ultimă instanță, dacă va fi nevoie, să recurgi la forța ghearelor și a colților tăi, dar fă-o mereu doar pentru a te apăra, niciodată pentru atac.

 

III. DESPRE PĂDURE

Masha tăcu. Înțelegea tot ceea ce mama ei îi spune, însă în mintea sa de copil, lucrurile se mențineau, încă, ușor confuze. Cum ar putea lupta fără colți și, mai ales, cum ar putea câștiga o luptă doar prin cuvinte chibzuite? Dar dacă nu va câștiga? Ce va face atunci? Lupoaica aproape că îi ghici gândul și continuă să îi vorbească blând, cu voce caldă și joasă:

– Masha, pământul acesta este minunat, plin de locuri fantastice, care te cheamă și te așteaptă. Va veni momentul în care vei fi pregătită să pleci în aventura vieții tale. Poți alege orice direcție și orice destinație, pentru că de oprit, te vei opri cu adevărat acolo unde te vei simți cu adevărat în largul tău. Cu toate acestea, să nu uiți niciodată că ori de câte ori te vei simți înfrântă, poți reveni mereu, acasă. Pădurea aceasta, în care te-ai născut, e parte din tine. În venele tale curg, deopotrivă, cele mai adânci rădăcini ale copacilor, dar și cele mai înalte crengi ale lor, care parcă ating cerul și împung norii. În tine va cânta mereu susurul izvoarelor de aici – care, iată, curg permanent, indiferent de obstacolele întâlnite în cale, trosnetul crengilor uscate rupte de furturni – care se rup pentru a face loc crenguțelor noi, ce împânzesc copacii după fiecare iarnă. Orice vei face, nu vei putea alunga din tine, niciodată, vuietul pădurii în care te-ai născut, așa că, pui drag, tot timpul întoarce-te aici, pentru a-ți regăsi forța și sensul. Așează-te mereu la umbra acestor copaci, și, în singurătate, alungă-ți rușinea și orgoliile, plângi până îți vei vărsa toată durerea, urlă până când vei scoate din piept tot oful, apoi învață să le asculți povața. Rămâi la umbra lor, tăcută, până vei simți cum ghearele tale își recapătă forța și ți se transformă în rădăcini înfipte în pământul strămoșesc. Atunci vei simți că nimic nu te va putea da la o parte din drumul tău. Stai tăcută până vei avea impresia că simțurile tale se ascut și se înalță asemenea crengilor copacilor, până deasupra lumii. Atunci vei putea realiza că de sus, problemele care te-au înfrânt rămân mici. Stai în pădurea ta până când te vei simți ușoară ca apa izvoarelor. Atunci vei vedea că poți ocoli obstacolele.

Renaște, de fiecare dată, din seva pământului tău și din forța văzduhului. Transformă-ți umilințele în lecții și înfrângerile în lasouri pentru a te putea cățăra mai sus, nicidecum în bice pentru răzbunări trecătoare. Nu uita că ești parte a acestei păduri și că pădurea e în picioare de sute de ani, indiferent cât de aprige au fost gerurile iernilor sau furtunile toamnelor, cât de ucigătoare au vrut să fie arșițele verilor sau chiar drujbele hoților de lemn. Vei avea, poate, în spate, poveri pe care eu nu le voi putea căra pentru tine, deși nu-mi doresc nimic mai mult decât să-ți pot duce eu bătăliile, pentru ca tu să te bucuri de armonie. Când greutatea lor va deveni prea mare sau ori de câte ori viața sau semenii te vor dezamăgi și vei simți că o luptă ar fi doar o inutilă pierdere de timp, spirit și energie, revino acasă. Pădurea își va dărui forța de care vei avea nevoie pentru a-ți continua drumul.

 

IV. DESPRE LIBERTATE

– E timpul să facem un popas, spuse lupoaica. Știa că Masha obosise, dar că nu se va plânge de acest lucru. Uite aici, o poiană frumoasă. Ce zici? Ai putea trage și un pui de somn…

Masha se opri să admire frumusețea poienii. Iarba verde și grasă era chiar mai înaltă decât ea, dar asta n-o impiedică să admire florile de un colorit viu, dătător de energie. Era obosită și ochișorii i se închideau pe jumătate, iar ciripitul păsărilor parcă o îmbia și mai mult la somn.

– Mami, cât mai avem până în Inima Pădurii?

– Mai e ceva de mers. E o călătorie lungă, iar când vom ajunge, va fi deja iarnă. Vom rămâne acolo până la primăvară și vei învăța să vânezi și să îți folosești forța. Ne vom alătura altor lupi străvechi și, împreună, ne va fi mai ușor să trecem de gerurile iernii. Tati va pleca, împreună cu alți lupi ai haitei, să vâneze, iar tu te vei putea juca alături de ceilalți pui. Acum, hai, închide ochișorii. Odihnește-te pentru câteva clipe.

Masha închise ochii și își întinse căpșorul spre sânul lupoaicei. Încă adormea astfel, sugând laptele de care nu știa că, la un moment dat, va trebui să se despartă. Mama, însă, se gândea mereu la acest moment, dar prefera să îl amâne. În fond, ce poate fi mai minunat decât să îți simți puiul lipit de tine și să îl hrănești cu viața și energia ta? Va veni și momentul în care Masha se va desprinde singură, în căutarea propriei libertăți, așa că graba înțărcării era inutilă.

Într-o zi, Masha va dori să fie liberă, gândi lupoaica. Libertatea… Iată un lucru pe care trebuie să-l înțeleagă corect….

– E atât de frumos aici, mami, spuse Masha pe jumătate adormită. Am putea sta până mâine? Să-l așteptăm pe tati aici.

Lupoaica zâmbi. Știa că un popas atât de lung va amâna momentul în care vor ajunge la haită, însă de dragul Mashei era tentată să rămână. Ar fi fost ca și cum ar fi oprit timpul în loc, pentru câteva ceasuri, ca și cum ar fi păstrat-o copil, la sânul ei, și ar fi amânat, puțin, maturizarea. În Inima Pădurii, Masha va trebui deja învățată să vâneze și să se ascundă de atacatori. Odată ajunși în haită, fiecare membru primea câte o responsabilitate, iar puii erau pregătiți, încet-încet, pentru viață. Viața adevărată – departe de cuib și de vigilența mamelor. Puteau rămâne în poiană până a doua zi. O zi… nu era foc dacă amânau călătoria cu o zi. Tatăl Mashei le va găsi aici, odată cu venirea amurgului și vor înnopta toți trei acolo, în liniștea poienii.

– Vom vedea, pui drag. Întâi dormi și vom lua hotărârea de îndată ce te vei trezi. E frumos aici, într-adevăr. Am putea rămâne, să ne bucurăm din plin de această zi. Masha, trăiește ziua prezentă din plin, dar niciodată cu prețul zilei de mîine.

– Da, mami, spuse Masha aproape adormită… Apoi se trezi brusc și, uitându-se la mama ei, îi spuse că nu înțelege.

– Vreau să spun că e înțelept să nu te arunci niciodată înainte, doar sub impulsuri trecătoare, căci curajul care nu e hrănit de un scop nobil și de o strategie bine gândită, nu valorează nimic. E doar teribilism periculos pentru cei care îl adoptă sau pentru cei împotriva cărora se îndreaptă. Anticipează efectul deciziilor tale și ia-le în cunoștință de cauză. Anticipează efectul faptelor sau vorbelor pe care intenționezi să le spui. Aceasta este o lecție tare grea, pe care nici măcar eu n-o stăpânesc uneori, pe deplin. Suntem lupi și, prin urmare, suntem impulsivi. Sper, însă, că spirirul tău este mai bătrân și mai înțelept decât al meu și vei învăța la timp să îți stăpânești pornirile. Cu alte cuvinte, faptul că îți place atât de mult în această poiană te poate face să iei o decizie pripită, de a rămâne. Gândește-te, mai întâi, la consecințe…

Amintește-ți mereu că ești o ființă liberă în mișcări și decizii. Poți face orice. Poți decide orice. Aș vrea însă să înțelegi că acest orice se întinde până la libertatea celor asemenea ție. Fă, așadar, orice ținând cont de două principii fundamentale: să nu îți faci rău ție și să nu faci rău nimănui altcuiva. Dacă acțiunile tale vor avea menirea să rănească, fă tot posibilul să le schimbi. Cu siguranță, vei găsi și alte soluții.

Bucură-te de libertate ca de un dar măreț și păstreaz-o cu sfințenie. Este unul din lucrurile pe care nu trebuie să le vinzi niciodată.

 

V. DESPRE CARACTERE DEGHIZATE

Masha deschise ochii. Dormise profund, câteva ore, iar acum se trezi plină de energie. Își aminti de călătorie și de poiana în care poposiseră. Se uită în jur și își văzu mama la câțiva pași distanță. Aceasta îi zâmbi și, aplecându-și capul, lua cu grație, în dinți, o coroniță de flori, pe care o întinse Mashei.

– Bine te-ai trezit, somnoroaso. Uite ce ți-am împletit.

Masha alergă plină de veselie către lupoaică și își băgă capul prin gaura coroniței de flori. Era atât de încântată de noua jucărie! Defila cu ea în chiote de veselie, iar ochii de copil îi sticleau de fericire pură.

– Îți mulțumesc, mami! E atât de frumoasă!

– Cu drag, puiul meu! Mă bucur că îți place!

– Mami, rămânem aici peste noapte?

– Sigur îți dorești să rămânem? Amintește-ți ce ți-am spus despre decizii. Nu le lua nicicând sub exaltarea momentului. O noapte aici va însemna o zi mai mult de călătorie. Ești pregătită?

– Da, dacă vrei și tu. Îmi place locul acesta și aș vrea să vină aici și tati. Va fi frumos!

Lupoaica aprobă din cap, iar Masha țopăi de bucurie. Începu să exploreze poiana, cu coronița pe gât, sub atenta privire a mamei sale. Lupoaica dorea să îi acorde spațiul de care avea nevoie, pentru ca Masha să prindă curajul necesar de a se aventura în micile explorări.

Văzu de la distanță cum puiul ei a rămas cu privirea ațintită spre un copac din care, în câteva momente, coborî un macac. Primul instinct al lupoaicei fu să se repeadă asupra maimuței, însă se opri la timp. Urmări cu atenție ce se întâmplă, gata în orice moment de atac.

Macacul se jucă un timp cu puiul de lup, apoi, cu o rapiditate de nedescris, când Masha îi arăta cum face câteva tumbe, îi scoase coronița de flori de la gât și, din câteva salturi, dispăru în desimea copacilor. Masha rămase nemișcată, neștiind inițial ce s-a întâmplat, apoi veni lângă mama sa cu lacrimi în ochi.

– Coronița, mami! Mi-a luat coronița!

Plânsetul disperat al puiului aproape că îi sfâșie sufletul lupoaicei, care urmărise întreaga scenă de la distanță. Rezistă cu greu impulsului de a se repezi în căutarea macacului, căci știa că un astfel de exemplu ar putea fi urmat de Masha. Faptul, era, din păcate, consumat.

– Masha, te rog, nu mai plânge… dar puiul de lup abia mai respira. Repeta mereu “Coronița, mami! Mi-a luat coronița!”…

– Masha, vino aici. Și lupoaica se încolăci în jurul puiului ei, cu întregul său corp, într-o îmbrățișare caldă. Știu că îți pare rău după coroniță. Vom face alta, împreună. Ce spui?

Masha, încă suspinând, dădu aprobator din cap.

– Dar, mami… ai muncit atât să o împletești!

– Of, Masha. E doar o coroniță de flori! Macacul se bucură acum de un lucru atât de efemer, obținut prin furt, în timp ce eu… eu pot face oricând o altă coroniță. Important e că te am pe tine! Povestește-mi, mai bine, ce s-a întâmplat. E important să știi asta, pentru ca data următoare să întâmpini cu mai multă atenție o situație asemănătoare.

Puiul de lup îi povesti mamei tot ceea ce se întâmplase, pe alocuri chiar reușind să se amuze, imitând din nou tumbele făcute în fața macac.

– Masha, spuse lupoaica, aș vrea să îți alegi cu mare atenție prietenii, pe viitor. Înconjoară-te, pe cât posibil, de ființe cu spirit înalt, pentru că doar așa te vei putea înălța și tu. Vei vedea că e ușor să distingi binele de rău sau urâtul de frumos, atunci când ele sunt asumate și nu se ascund sub măști care te pot duce în eroare. La fel este și cu caracterele semenilor tăi. E mai greu să le vezi din prima, atunci când sunt ascunse…

– Mami, nu prea înțeleg. De ce un caracter frumos s-ar ascunde sub măști și de ce crezi că există vreun caracter urât asumat? Nimeni nu va recunoaște vreodată că are un caracter urât…

– O foarte bună observație, puiul meu. Uneori îmi pare că ai crescut peste noapte și ai adunat în privirea ta mult din înțelepciunea lumii, dar, vezi tu, va trebui să înveți să te uiți și dincolo de aparențe. Ai curajul de a privi cu ochii, în timp ce simți cu sufletul și înțelegi cu mintea. Atunci când nu ești sigură de ceva anume, dă ascultare tuturor instinctelor tale. Viața îți va aduce în față semeni pe care trebuie să îi citești corect. Vei întâlni lei – caractere mărețe și demne, dar singuratice, pentru că sunt temuți de toți ceilalți. Puțini le vor aprecia măreția din cauza forței de neegalat și de aceea nu vei auzi prea des cuvinte frumoase la adresa lor. Cu toate acestea, gândește-te că leii sunt unii dintre puținii regi demni, care vânează exclusiv pentru hrană, nicidecum pentru plăcere sau pentru a acapara cât mai mult și care nu se coboară niciodată la nivelul hienelor sau macacilor – despre care ți-am povestit cum se atacă între ei doar pentru a pune laba pe bucata cea mai mare. Leii îți vor părea aroganți, însă sunt doar detașați. Iată un caracter frumos, camuflat sub masca rece a indiferenței.

Vei întâlni vulpi. Simpatice, șirete, mereu preocupate, cum e legea firii lor, de micile găinării. Nu se vor da niciodată în lături de la a mai trișa la un joc, de a mai păcăli un naiv, de a mai fura din agoniseala cuiva, însă niciodată vulpile nu au ascuns ce sunt cu adevărat. Dimpotrivă, fac o mare fală din talentul lor de hoțomani, așa că iată de ce sunt exemplul perfect pentru caractere nedemne, dar asumate. Ele nu se tem să se prezinte exact așa cum sunt: micii borfași ai pădurii, gata oricând de o nouă găinărie. Nu sunt ființe demne de a le avea în preajmă, dar nici nu reprezintă un pericol real, atât timp cât nu au putere.

Mai periculoși, din acest punct de vedere, sunt macacii. Și cred că azi ai văzut pe propria ta piele. Sunt acele maimuțe care îți vor trece mereu drept simpatice și pașnice, gata oricând să îți sară în ajutor. Printr-un noroc al speciei lor, macacii sunt recunoscuți drept vedetele pădurii, nu pentru că ar fi cu adevărat talentați, ci pentru că au acel tupeu înăscut care îi face să se cațere singuri pe orice scenă sau piedestal întâlnit în cale. Adoră să se scălămbăie în toate felurile și să îți câștige simpatia prin roluri de filantropi, pe care însă nu le adoptă niciodată în mod real, în ființa lor. În realitate, câștigă încrederea celor mulți și le distrag atenția, doar pentru a fura de la ei cât mai mult. Iată aici exemplul perfect de caracter dezagreabil, ascuns cu dibăcie sub masca “bunului samaritean” sau a „maimuței de comitet”. Aici e cel mai greu să întrevezi pericolul din prima și e aproape imposibil să nu cazi în capcana lor, însă din momentul în care ți-ai învățat lecția, mulțumește Creatorului pentru ea și îndepărtează-te cât mai mult.

 

VI. DESPRE CEI PUTENICI ȘI CEI SLABI

– Aș vrea să fiu puternică, mami. Atât de puternică încât să nu mă doboare și să nu mă mai păcălească nimeni, niciodată.

Lupoaica zâmbi blând.

– Masha, în mod neînțeles, legile pădurii și ale lumii s-au inversat. Azi, puterea nu mai e în mâna celor cu adevărat puternici, dreptatea nu mai aparține celor corecți, iar avutul nu îl mai găsești în posesia celor muncitori. Mi-aș dori să știu că vei deveni un adult optimist, dar nicidecum naiv, așa că aș vrea să îți ții mereu simțurile ascuțite și să fii precaută, pe orice drum vei păși. Din păcate, vei descoperi că nu mereu binele învinge, dar acest lucru nu trebuie să te destabilizeze. Vei vedea că, spre deosebire de poveștile pe care ți le spun, în realitate nu tot timpul puterea este în mâinile celor puternici, înțelepți și buni. Fii precaută în preajma celor ajunși sus. Nu te lăsa orbită de strălucirea sceptrului, pentru că de cele mai multe ori, tronurile lor sunt obținute prin vicleșug. Nu uita ce ți-am spus despre macaci. Alege, mai degrabă, să fii ucenicul leului, chiar dacă ucenicia va fi dură. Învață de la el curajul și dârzenia cu care luptă pentru propriile nevoi, seriozitatea și demnitatea care îi împiedică să se amestece în mocirlele celor mici. Învață loialitatea față de cei asemenea lui. Nu cădea niciodată în capcana macacilor ajunși la putere. Aceștia nu fac decât să se folosească de toți cei care le permit, pentru propriul lor beneficiu.

Și, foarte important, nu confunda puterea cuiva cu scaunul pe care stă. Adevărata putere vine din atitudinea cu care alegi să te raportezi la cele din jurul tău. Nu face din neîncredere o lege personală, dar nici nu te arunca asemenea fluturilor, în lumină, spre cei care, la prima vedere, ți se par puternici.

Puternic ești atunci când refuzi să faci rău, chiar dacă acest lucru ar fi în avantajul tău. Când îți ții cuvântul dat, chiar dacă îți e mai comod să-l uiți. Puternic ești când te desprinzi de tot ce e toxic în viața ta, chiar dacă urmează o perioadă în care îți va sângera sufletul. Când renunți de bună voie la confortul unui chibuț care ți-a vândut iluzia că te-a adoptat necondiționat. Puternic ești atunci când nu te folosești de cei mai slabi decât tine și nu speculezi nevoile celorlalți, pentru propriul tău beneficiu. Puternic ești când alegi să nu te răzbuni și îți canalizezi energia spre lucruri constructive.

Alege să fii rege-leu și nu macac-bufon, chiar și atunci când prețul pentru prima opțiune este singurătatea, iar pentru cea de-a doua – aplauzele efemere.

Cât despre cei slabi, amintește-ți să nu-i tratezi niciodată cu dispreț. Fii recunoscătoare pentru forța ta, moștenire a neamului lupilor străvechi din care te tragi, dar nu o folosi niciodată ca pe un atribut cuvenit pentru intimidarea sau asuprirea celor care nu au avut norocul tău înnăscut. Apleacă-ți urechea asupra lor și vei avea ocazia, de multe ori, să descoperi printre cei aparent slabi, suflete de o sensibilitate rară, pe care și o simplă încruntare a sprâncenei le poate răni. Fă-ți prieten orice suflet frumos întâlnit în cale.

 

VII. DESPRE IUBIRE

Seara se lăsa lin, aducând odată cu ea răcoarea nopților de vară. Masha și lupoaica aproape că terminaseră de împletit împreună o coroniță de flori uriașă, după dorința Mashei… “atât de uriașă încât să încăpem în ea toți trei, atunci când și tati va ajunge în poiană”. În scurt timp, se auzi un foșnet aproape imperceptibil în iarba înaltă, dar cele două lupoaice nu tresăriră deloc. Era foșnetul atât de familiar cu care se obișnuiseră în fiecare seară: lupul le luase urma și le găsise pe amândouă, îmbrățișate, în mijlocul coroniței de flori.

– Bine v-am găsit, comorile mele! Cum v-a fost ziua azi?

– Tatiiii, strigă Masha fericită, și se aruncă la pieptul tatălui său, începând să-i turuie, cu glăscior ascuțit, toate întâmplările de peste zi.

Luară masa în tihnă, căci lupul aduse vânat proaspăt din pădure, apoi, în negura nopții, se îmbrățișară, gata pregătiți pentru somn.

– Mami, care este cel mai de preț lucru din lume? întrebă puiul de lup, în timp ce își făcea loc în blana mamei sale, pregătindu-se să adoarmă.

– .. cred că răspunsul la această întrebare va trebui să-l descoperi singură, atunci când vei porni spre propriul tău destin. Eu mi-am găsit răspunsul și am să ți-l împărtășesc și ție. Iubirea! Iubirea este cel mai de preț lucru din lume, pentru mine. Iubirea și fiecare moment în care te știu fericită, alături de noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *