Azi scriu aiurea. O să arunc cuvinte fără sens pe o pagină albă. Şi dacă n-au sens, ce? Lumea însăşi l-a pierdut pe al ei. Oamenii orbecăie fără ruşine între iubire şi dispreţ, între moralitate şi falsă pudoare, între nesiguranţa de sine şi înjosirea celorlalţi, între iluzie şi corupţie, între nepăsare şi compromis.

Compromis! Ce cuvânt îngheţat şi rigid, născocit pentru a justifica ceva ce, în fapt, nu există.

E doar o noţiune inventată de caracterele demne de milă, pentru a-şi ascunde lipsa de verticalitate. Nevertebrate deghizate în obeliscuri! Unii ba chiar pun compromisul pe piedestaluri înalte, ridicându-l la rang de sacrificiu suprem, neînţeles de minţile profane şi mânjite de banal. Pe cine cred ei că mint? Cât de departe plănuiesc să zboare de realitate? Şi cât dispreţ pot aduna în ei, faţă de privirile celor ce le spun că şi-au făurit aripi de plumb?

Compromisul le e lipit de genă, e mucegaiul de pe fiecare schelă a structurii lor interioare, neconsolidate. Sau deconsolidate. Şi totuşi, îl folosesc mereu ca circumstanţă atenuantă, invocată ori de câte ori li se deschide uşa către potecile scurte. Alibiul perfect pentru rezolvarea ecuaţiilor puse pe tablă cu obrăznicie de disonanţa cognitivă. Şi totuşi, mai au compromişii disonanţă cognitivă? Aceasta apare numai când coloana vertebrala nu s-a gelatinizat de tot…

Şi simt tot mai mult că lumea mea nu şi-a găsit încă loc în lumea în care sunt. Dar oamenii?

Să accepţi de bună voie veninul unui compromis, care să-ţi otrăvească nopţile… Cum poţi plăti preţul? Dar poate că ăsta e motivul pentru care mulţi refuză să doarmă…