POVEȘTI PENTRU OAMENI MARI

Ondina sau Despre căutări

Ziua-şi adapă-n crepuscul oftatul,
Iar vânul trezeşte pădurea străjer.
Câmpia întinsă-mi devine iatacul
Şi lanţuri de dor mă ţin prizonier.
Plutesc licurici printre fire de iarbă,
Tăcerea dansează în cântec de greier
Iar focul, în mine, începe să fiarbă.
Mi-s tălpile goale. Încep să cutreier.

Alerg fără ţintă. Cu ochi de felină
Scrutez orizontul de stele aprins
Şi luna-mi şopteşte: „Iar cauţi, Ondină?”
„- Îl caut, Crăiasă, căci dorul m-a prins
Şi-mi rupe cu gheare a speranţei năframă.
Trei veacuri îmi pare că cerul a stins
De când s-a tot dus, către nicicare vamă
Şi parcă uitarea în gânduri i-a nins.”

M-afund în pădure, ciulini mă agaţă,
Mă-mpiedic de pietre iar pielea mi-e sânge
Şi ramuri se-ntind să mă zgârie pe faţă.
Alerg, însă dorul, din spate m-ajunge.
„- Văzut-ai pe-acela, Pădure stăpână,
Ce-n fluturi transformă tot ce atinge?
În ceaţă se-ascunde. Îl caut nebună
Doar el, dorul vitreg, mai poate s-alunge.

Mi-e gura uscată şi pleoapa mă-nţeapă
Căci lacrimi au curs până când au secat.”
„- Nomadă Ondină, nădejdea-ţi îngroapă,
Picioare străine pe-aici n-au călcat.
Te du mai departe la râul din vale,
Înoată-i în mreje, îmbracă-i lucirea.
Spre inima lui găseşte o cale
Şi află de-n valuri ţi-ascunde iubirea.”

Plecat-am nălucă, pe dealuri în jos,
Mi-e gura amară şi soarele frige,
Mă arde pământul tăcut, gloduros,
Durerea, cu dinţii, în suflet se-nfige.
Pe glezne mă taie şi iarba uscată,
Iar scaii, cu ţepi, mă prind în cârlige.
Mă urlu-n pustiu de dor sfâşiată
Şi pare că moartea încet, mă învinge.

Păşesc pe mâl umed cu gura uscată,
Cu ochii în flăcări, tornade în gânduri.
M-arunc fără voie şi de valuri, purtată,
Mă las ca o frunză-n vertijele tulburi.
„- Tu, Râule-frate, cu sânge de gheaţă
Îmi ia, dacă vrei, tot focul privirii.
Îţi dau şi căldura şi pofta-mi de viaţă,
Doar dă-mi înapoi minunea iubirii.

Îndură-te azi, adu-l din adâncuri
Căci fără de el sunt ca praful în zare
Şi simt cum mă sting când mor anotimpuri
Şi dorul nebun nu-mi dă dezlegare”.

„- Ondină-copilă, te-aş ţine în ape
Cu dantele de spumă şi perle în păr,
Cu vuiet de drag ţi-aş cânta printre şoapte
Să-l uiti pe acela ce te umple de dor.
Nu ştiu unde e, nu-l am între valuri
De-alegi să rămâi, fii a mea pe vecie,
De nu, lasă-mi apa să te ducă la maluri
Şi caută-n munţi sau mergi în pustie”.

Plecat-am, din nou, cu dorul zăbală
Ajuns-am pe stânca noduroasă şi rece.
Durerea mă rupe. Iubirea-mi, năvală,
Mă umple. Mă-ndoaie. Nu-mi trece.
Mă caţăr nebună pe zidul de piatră,
Şi unghiile-mi moi din carne se rup.
In mine – furtuna iar iscă o ceartă.
Afară – cu stânca mă cert şi mă lupt:

„- De sufletul meu, deloc, nu ţi-e jale,
Zeiţă amară şi stearpă, haină?
„- De ce mă trezeşti din vise astrale?
Ce vrei de la mine, copilă Ondină?
„- Mi-l dă înapoi dacă-l ai sus pe creste,
Căci fără de el mi-e viaţa infern.
În schimb, doar pe tine-am să te cânt în poveste
Şi lauri, la poale, mă jur să-ţi aştern.”

„- Naivă Ondină, mă lasă în pace,
N-am vreme aici de durerile tale,
Iubiri pământene sau vise opace,
Ce pier ruginite ca lanțuri din zale.
Copilă Ondină, îți iert năucia,
Căci crestele mele se-mbracă în nor.
Aici, printre aștrii, respir veșnicia.
Ce-aș face Eu, dară, cu un muritor?

Plecat-a Ondina spre zarea cerească,
În suflet cu gheața și gândul zălod.
Fugii în Deșert, sperând să-l găsească
Pe-al viselor sale iubit voievod.
“- Ajuns-am la tine, stăpân al pustiei,
Ocean fără apă, de soare uscat,
Și vin să îți ud gâtlejul trufiei
Cu ultime lacrimi ce-n trup n-au secat.

Mă iartă, stăpâne, că setea-ți prea mare,
Cu roua din ochi nu ți-o pot liniști,
Dar ultime lacrimi îți dau spre-nchinare
Și sânge din vene mă prind a-ți jertfi.
Îți știu măreția, durerea și dorul:
De Ploaia Regină ai fost despărțit,
Iar arșița crudă-ți ucise amorul
Și-n sterpele valuri te-a lăsat pustiit.

N-am ploaie să-ți dau… Azi tâmplele mele
Abia mai asudă când stau lângă foc.
Secate-mi sunt lacrimi și vise și gânduri
Și-mi caut iubirea! Nu-mi mai găsesc loc.
Îți dau tot ce-n pleoape și-n vene mai curge
Și setea, o clipă, am să-ți potolesc,
Doar curma-mi durerea ce-n suflet străpunge
Și dă-mi-l pe-acela pe care-l iubesc!”

“- Ondină, crăiasă, fii binevenită,
Regatu-mi de foc la picioare îți stă,
Dar cel pentru care tu fost-ai ursită
Prin dune fierbinți, nicicând nu călcă.
Îți simt disperarea, durerea și dorul
Mocnind surd în tine. Încet, te topești…
Rămâi în deșertu-mi sau pleacă, ia-ți zborul.
Alege să-l uiți sau, de nu, să-l găsești.”

Plecat-a Ondina spre-a sorții urgie.
Speranța îi e un drapel sfâșiat
Înfipt printre trupuri, pe-un câmp de bătălie,
Ce flutură-a moarte în vântul turbat.
Căzu secerată în pustietate,
Cu mâinile-și smulse costițe rebele.
Spre unde să plece? Zi sau miazănoapte?
Pierdută-i iubirea ori ascunsă de stele?

De-odată, amurgul devine lumină
Și raze de Soare-i străpung printre gene.
“- Venit-am la tine, fecioară-Ondină,
Să-ți dau iar iubirea pierdută-n catene.
Te uită, Crăiasă, alături de tine:
În somnul iubirii, el doarme tihnit.
Nicicând n-a plecat. El îți aparține!
Ucis-am doar noaptea… Din vis te-am trezit…” 31.08.2018

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *