Rătăciri

madalinaroman post on March 31st, 2015
Posted in CÂND SCRIU...

Sunshine_by_Akaeya_LovelySunt momente în care viața te plesnește. Sau, cel puțin, așa percepem noi lucrurile…și suntem convinși de lipsa norocului, de pedepse divine, de plăți care au stat în așteptare, de nedreptăți sau de existența unei lecții date într-un limbaj mai presus de înțelegerea noastră.

Pierderile ființelor sau lucrurilor iubite (fără să așez pe același nivel ființele și lucrurile dragi din viața noastră) sunt șocuri pentru care nu te pregătește nimeni. Și care nu vin cu explicația scrisă. Sunt șocuri care te “transformă” într-un astronaut ce plutește în imponderabilitate, spre nicăieri, după ce i s-a  rupt cordonul de siguranță care îl lega de navă. Și deși nu fac aici decât să relatez imaginea astronautului dintr-un film SF care m-a marcat, în copilărie, acum pot să afirm cu certitudine: viața nu are nicio legătură cu trucajele din filme. Oricât de reușite ar fi acestea, au mari limite în a reproduce realitatea.

Și rătăcești…

Pentru că vrei să afli o cale, pentru că toată această plutire fără direcție, te duce către nevoia de a te agăța de lucruri concrete, pentru a reîntoarce lucrurile la normal. Și simți că ai vrea să știi ce este acel ceva pe care ar fi trebui să-l știi. Și vrei să descoperi acel ceva pe care ar trebui să-l descoperi. Și tinzi să intri pe orice poartă care se deschide, poate, deloc întâmplător.

Și, că tot vorbim de porți…

Eu știu că am rătăcit un timp în proprii mei pași, când spre biserică, pentru liniște, când spre doctor, pentru asigurări, când în dialoguri lungi, cu oameni dragi sau în dialoguri cu mine însămi, când în monologuri cu Dumnezeu. Am rătăcit între cărți pentru dezvoltarea personală și între articole cu explicații medicale, între romane “ușoare” despre iubire și între studii de psihologie. Între rugăciuni și între speranțe, între argumente raționale și păreri subiective.

Când simți că viața te pune la zid, cred că ne rămâne dreptul acesta: de a rătăci între toate opțiunile care se deschid în fața noastră, pentru că zidul, de fapt, nu e un capăt de drum, ci doar un obstacol pentru schimbarea direcției.

Cred că înainte am rătăcit mereu ducându-mă doar înainte, pentru că am crezut tot timpul că cel mai sănătos în viață este să nu faci rău, dar să păstrezi distanța față de tot ceea ce nu este în concordanță cu tine.

Poate am luat o distanță prea mare față de toți și de toate. Poate am stat prea mult într-un cocon solidificat. Poate că îmi îngroșasem prea mult zidurile și le transformasem în adevărate murus dacicus, încât doar ceva din interior le mai putea clinti. Habar n-am. Incă.

Simt însă că mi-e bine rătăcind prin mine, pentru că sigur am ceva de adus la suprafață. Ceva ce am uitat că am.

Incerc să-nvăț să nu mai fiu un om sceptic. Scepticismul omoară spiritul. E greu, mai ales când toată viața am căutat să fiu un om corect și rațional, care caută explicații clare și argumente fundamentate, pentru a accepta (sau nu) ceva.

Și, cu toate astea, ce forță să mai aibă scepticismul meu când, mergând la biserică, după mulți ani (în afara ocaziilor în care am asistat la nunți, botezuri și la propria nuntă sau m-am rugat, în facultate, pentru note mari la examene :)…) un preot îmi spune să citesc Acatistul Bunei Vestiri și, câteva zile mai târziu, îl primesc în dar de la o persoană care nici măcar n-a știut că plănuisem să îl cumpăr? Și cum să nu cred că Dumnezeu veghează când într-o zi de final de martie (nu că ar conta ziua), vizitez Mănăstirea Buna Vestire (fără să știu că poartă acest hram), iar poarta sculptată, din lemn masiv, se deschide larg când ne aflam la 10 metri în fața ei? Mărturisesc! Rațiunea mea a dat vina pe vânt, apoi ochii mei au căutat “mecanismul cu senzor” care ar putea face poarta să se deschidă singură, la apropierea vizitatorilor.

(Mi-a fost rușine de gândul meu prea rațional, dar m-a bucurat sentimentul rușinii, pentru că asta a însemnat un pas mai aproape de puterea de a crede necondiționat. Poate că era vântul, însă un vânt total neîntâmplător, căci la plecarea din curtea Mănăstirii, poarta era închisă. Am încercat să o deschid și să o las astfel, însă forța gravitației a împins-o la loc, închizând-o cu zgomot.)

Imi spun mereu că aș vrea răspunsuri, dar până de curând nici măcar nu mi-am dat seama că nu am formulat nicio întrebare concretă. Tot timpul am spus “Doamne ajută!”, rugându-mă să primesc ajutor, dar niciodată n-am întrebat nimic. Și oare câti dintre noi nu facem așa? Cred că Dumnezeu este nerăbdător să mai și stea de vorbă, să ne zâmbească, să ne răspundă sau măcar să ne spună un “cu plăcere”, nu doar să ne asculte rugile. Câți dintre noi, măcar, îi mulțumim pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce avem, pentru ceea ce ne definește sau ne ține în viață?

Cred că A CREDE înseamnă mai mult decât rostirea unui “Doamne ajută!”

Încep să sper că Dumnezeu nu ne pedepsește, prin necazurile pe care le avem, ci doar ne apără de ceea ce ar putea fi mai rău. Îmi place să cred că, asemenea unui părinte, veghează răbdător și ușor mâhnit că nu-i dăm “bună ziua”, măcar din când în când. Chiar și atunci când îi pătrundem în locașurile sfinte, începem direct cu o cerere. Cred că lui Dumnezeu îi e dor să ne vorbească.

Cât despre mine…nu știu de ce pașii îmi sunt îndreptați către Buna Vestire, dar merg într-acolo, pentru că simt că sigur va fi bine. Trebuie doar să învăț SĂ CRED, dincolo de un simplu “Doamne ajută”!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *