Vineri, 13. Când îngerii pleacă înapoi.

madalinaroman post on February 26th, 2015
Posted in CÂND SCRIU...

blackboxAtât de multă literatură despre cum să aștepți un copil…

… despre ce să (nu) mănânci și despre ce să (nu) bei, despre cum să te obișnuiești cu ideea de a fi mamă, despre ce trebuie să simți sau să nu simți la naștere, despre cum să alăptezi, cum să-ți ții copilul în brațe, despre cum să îl speli sau cum să-l îmbraci. S-au scris mii de cărți despre asta și totuși…nicio carte care să te învețe ceva despre cum să nu mai fii mamă. Nicio carte despre așteptări învinse, despre ce înseamnă să pierzi un copil pe care l-ai dorit și l-ai așteptat cu toată ființa ta.
Cum treci peste asta? Cum faci când știi că ai născut, dar că la sânul tău nu se va alăpta niciun bebeluș? Cum uiți că timp de șapte luni, o viață a crescut în tine, apoi…nimic? Cum încetezi numărătoarea asta blestemată “ieri eram însărcinată, alaltăieri eram însărcinată, acum 3 zile eram însărcinată…acum x săptămâni eram însărcinată”…?

Nu știu…

Poate că nu trebuia să avem totul pregătit pentru Bebe. Poate că e adevărat că “nu e bine” să cumperi totul, înainte, dar cine mai crede în superstiții, când bucuria venirii unui copil te copleșește, când nu este loc pentru gânduri întunecate sau paranoice?

Poate că trebuia să sper mai mult. Poate că trebuia să fac altfel lucrurile.

Poate că așa trebuia să fie.

Cum te poți lua la trântă cu viața, ca să o întrebi “De ce?”. Cum îl poți întreba pe Dumnezeu care a fost scopul?

Și dacă trebuia să învăț ceva anume din asta, aș vrea să mi se spună exact ce, ca să urlu cerului că am învățat și să-l rog să ne redea un copil sănătos, cât mai repede. Aș vrea să întreb de ce a trebuit să intru în tornada unei lecții atât de dure. Puteam învăța și altfel.

Și cu câtă bucurie am numărat zilele! Cu câtă veselie am cumpărat aproape totul, bifand fidel de pe liste interminabile fiecare lucrușor. Și cu câtă dragoste am așteptat un copil căruia nu i-a fost scris să vină pe lume. Cine te pregătește pentru a naște un copil a cărui inimioară nu mai bate și pe care nu-l mai poți ține în brațe? Și cine te poate ajuta să nu-ți pierzi mințile când știi că pruncul tău nu mai mișcă, dar încă stă liniștit, în tine?
E greu să te abții de la a judeca nedreptatea asta. Sunt mame care își abandonează pruncii sănătoși, după ce i-au adus pe lume. Sunt tați care nici nu-și privesc copiii, dacă află că sunt fetițe. Și sunt oameni care construiesc o familie cu dragoste și armonie, cu încredere și speranță, care așteaptă venirea unui bebeluș cu sufletul la gură și…pe care îl pierd sau află că acesta este condamnat la anormalitate. Un hazard cumplit și nejustificat de crud.

Nu te pregătește nicio carte pentru a fi sicriul propriului tău copil, în drum spre spital, și mai apoi, pentru tot ceea ce urmează a fi făcut pentru salvarea propriei tale vieți, în timp ce aștepți să naști, sub tratamente pompate în grabă, menite să îți inducă travaliul rapid. Nu te pregătește nicio carte pentru a sta o noapte întreagă internată în sala de nașteri, în urlete de gravide care nasc copii. Vii. In urletele altor bebeluși care respiră. Pentru prima oară.
In nicio carte nu găsești răspunsul la întrebarea “ce trebuie să învăț din asta?”.

Un lucru e sigur: Dumnezeu există și ne oferă semnalele la timp. Mereu! Pentru a salva ce poate fi salvat. Știu că există o ordine în toate și mai știu că logica o voi înțelege cândva. Acum nu există decât gol.

Și amintiri.

Momente. Imagini. Branula care devenise una cu vena mea, perfuzii. O camera tapetată cu faianță albă, un scaun de naștere în fața patului meu, care aștepta tăcut să aducă pe lume un bebe la fel de tăcut. Urlete în sălile de alături. Urletele nașterilor care aveau loc. O minte goală, care nu putea gândi dincolo de pereții sălii. Și dincolo de pereți așteptau ei: mama și Cristi. Vroiam doar să merg acolo, dacă as fi putut. Să îi strâng în brațe.

Cristi. Să îi spun că niciodată nu am fost mai fericită decât alături de el. Și că îmi pare rău că bebele nostru s-a dus.

Și mama. Să-i strig că o iubesc și că îmi pare rău pentru toate certurile inutile.

Și Bebe. Trebuia să aibă ochii mei și nasul lui. Trebuia să o cheme Maria Daciana si să fie mândră că e româncuța noastră. Trebuia…

V-ați întebat vreodată dacă există îngeri și printre noi? Eu vă spun sigur că da, iar Dumnezeu ni-i trimite alături, în cele mai dificile momente. Ingerul meu a fost doctorița care a avut grijă de mine. Îmi pare doar rău că nu am întâlnit-o de la începutul sarcinii. Poate că lucrurile ar fi stat altfel. Cine știe?

Ni se spune mereu că “o să vină alți copii”. Este tot ceea ce ne dorim, acum, când lucrurile nu mai pot fi schimbate. Speranța reușește, printr-o minune Dumnezeiască, să își facă loc, oricând. Dar cine poate ști ce urmează?

Scriu…pentru a scoate o parte din durere. Cealaltă parte va rămâne acolo. Poate mereu.

Scriu…pentru cei care au trăit momente asemănătoare. Să le spun că nici eu, asemenea lor, nu am înteles încă “de ce”.

Scriu…pentru ca aș vrea să fiu ultima aproape-mamă care a trecut prin asta și pentru că acum nu mai pot decât să sper și să mă rog că Dumnezeu ne va trimite repede copiii pe care ni-i dorim.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *