Acasă e raiul

Acasă e raiul

#funfacts, doar când totul se termină cu bine…

O să vă povestesc cum am ajuns la urgențe cu bebe din dotare, după o zi de spaimă, din simplu fapt că un băiețel nu vine cu carte de instrucțiuni, iar o mamă panicoasă e ca un șofer, fără carnet: are instinct, dar nu știe semnele.Așa e și cu mama aflată la primul băiețel… Sau, mă rog. Așa a fost cu mine.Covidul de acum câteva luni m-a deprivat de unul dintre simțurile mele forte: mirosul. Acum sufăr de o formă ciudată de parosmie. Simt, adesea, mirosuri care nu există, parfumurile au un iz groaznic în nările mele, uleiurile esențiale – pe care le adoram, miros acum grețos. Vă spun sincer că mă sperie acest lucru, însă încă sper că va trece și îmi voi recăpăta abilitățile – impabatbile, altădată – de adulmecare a tot ce mișcă… râul, ramul…Faza nasoală este că nu îl mai simt pe bebe atunci când umple scutecul cu materii solide – lucru pe care îl simțeam, altă dată, de la două camera distanță. Așa s-a întâmplat că, acum două nopți, nesimțind incidentul din scutecul voinicului, am bănuit că agitația somnului lui are cu totul alte cauze. Am reușit să-l adorm doar pe picioare – aproape toată noaptea, cu mine în fund, evident, în încercarea disperată de a-l liniști.Ieri dimineață, când l-am schimbat, am avut un șoc teribil când am realizat că pielea lui fusese iritată atât de mult, încât bietul copil nu suporta nici măcar atingerea apei.Cu chiu cu vai am oblojit iritația, sub ploaia de învinuiri pe care mi-am aruncat-o asupra-mi, despre cum poți eșua, ca mamă, din simpla lipsă a unui check-out și pe timp de noapte.În timpul zilei l-am lăsat fără scutec, pentru a nu menține mediul umed pe pielea iritată, însă usturimea evidentă îl facea pe Bogdi să plângă în continuu, până când se înroșea cu totul. Și când spun – cu totul, vă rog să mă credeți că mi s-a făcut efectiv rău, când am văzut că organele lui genitale sunt vineții, în timpul unui acces de plâns. Am îmbrăcat repede copilul, apoi ne-am îmbrăcat și noi și am fugit la urgențe, având mereu în minte un lucru pe care îl citisem cândva, parcă într-o altă viață, cum că loviturile în zona intima la băieței sunt foarte periculoase și pot duce la pierderea testicolului – zona se inflamează și se învinețește. Mă temeam să nu se fi lovit fără să știu.Am ajuns la Grigore Alexandrescu în jurul orei 21.00, pentru că doream să aflu opinia unui medic. M-a întâmpinat puhoiul de lume, de părinți cu chipurile trase de îngrijorare, de copii care tușeau, plângeau sau – mai rău, stăteau livizi în brațele părinților. Doar triajul ar fi durat o oră, apoi – până la consult, alte 2 sau 3. Nu am putut aștepta, de teamă să nu-l expun pe Bogdi virușilor din sala de așteptare.Am pornit către IOMC unde triajul s-a făcut repede, în poate 15 minute de așteptare, însă sala era, de asemnea, plină și scuturată de plămânașii aceia mici, care tușeau în cor. Asistenta de la triaj ne-a sfătuit să așteptăm să ne vină rândul afară, în aer liber, pentru că a văzut că problema noastră este de altă natură.În tot timpul acesta, Bogdi ne privea nedumerit, cu un chef de joacă fantastic. Aveam în fața noastră 15 copii. După o oră de așteptare – afară, fuseseră consultați doar 3 dintre ei. L-am luat pe Bogdi în brațe, l-am palpat, l-am controlat…nu părea să îl mai doară nimic. Apoi m-a izbit mintea de pe urmă.

L-am întrebat pe taică-su, ca o neprihănită necunoscătoare ce sunt, în tainele nervilor masculini, căci îmi dedic timpul cu ai mei – iar eu am material de studiu din plin:

– Auzi? Dar, voi, bărbații, când vă enervați așa, maxim, vă înroșiți peste tot? Ideea era că, da, băiețelul meu plângea atât de tare încât extremitățile lui erau vineții de la plâns, nu de la ceva răsuciri interne, iar eu m-am speriat teribil, că i s-au înrosit ouțele înainte de Paște.

Totul e bine când e bine. Cu toate astea, dincolo de a regreta periplul prin spitale, în miez de noapte, sunt recunoscătoare pentru el. Mi-am amintit acel sentiment crunt și cumplit de neputință, atunci când copilul îți este bolnav și nu ai altă alternativă decât să aștepți, să muști cu dinții cugetului din nerăbdarea care tropăie în tine, să vrei să spui o rugăciune, dar să constați că le-ai uitat pe toate, să îți pui căuș urletului pe care îl oprești în gât și pe care, de dragul puiului, trebuie să-l transformi în zâmbet și în vorbe liniștitoare, să te agăți cu toată forța privirii de un doctor, atunci când vine spre tine și să îți tii respirația până îți dă un diagnostic.Când ai trecut prin toate astea, nu ai cum – pur și simplu, nu ai cum să nu devii recunoscător că puiul tău e bine. Și că acasă e raiul vostru.

Leave a Reply

Your email address will not be published.