CAMPANII, Nu sunt un Filtru - Campanie

Am simțit că mi-am pierdut fiica

Nu întâmplător încep campania „Nu sunt un filtru” cu acest articol, al uneia dintre prietenele mele dragi, care a preferat să rămână sub anonimat, dar care și-a găsit timpul să îmi scrie acest text. Este unul din exemplele limpezi, care ilustrează efectul negativ asupra vieții copiilor noștri adolescenți al utilizării de social media, în speță al aplicațiilor de photo-filter.

Îmi doresc mult ca acest subiect să devină tot mai întâlnit pe blogurile și paginile de social-media ale bloggeri-lor și influencerilor din România, pentru că doar așa putem, în timp, forma o direcție clară asupra „consumului” de filtre foto, în rândul adolescenților.

Am scris aici despre potențialele pericole și despre faptul că această tendință tot mai des întâlnită la adolescenți, de a-și face “operații estetice virtuale”, nu mai poate fi considerată o simplă joacă. Crește în mod alarmant discrepanța dintre imaginea pe care vor să o afișeze (care este o reprezentare a ceea ce vor ei să fie) și ceea ce văd în oglindă. De aici nefericirea, neacceptarea de sine, lipsa echilibrului interior, nesiguranța în abordarea problemelor pe care viața le scoate în calea lor și așa mai departe.

Iată primul testimonial al campaniei.

R. are acum 14 ani. Undeva, simt că drumurile noastre s-au separat, într-un fel. Mi-am zis mereu că e prea devreme, însă m-am consolat cu gândul că așa stau lucrurile, că este în firescul lor. La 14 ani, credeam eu, nu mai dai buzna la mami în dormitor și o rogi să dormi cu ea. Nici eu nu o mai făceam. La 14 ani, nu mai ai o bucurie să mergi cu mami și tati în vacanță, la cumpărături sau la plimbare. Mi-am spus asta și am încercat să mă agăț de toate acele lucruri pe care societatea ți le scurge în minte, picătură cu picătură: copiii cresc, trebuie să te ocupi de tine”, “copiii trebuie lăsați liberi, să simtă că dețin controlul, ca să devină adulți stăpâni pe viața lor” și așa mai departe.

Anul trecut, cu pandemia care ne-a dat viețile peste cap, deși am stat mai mult împreună, paradoxal, ne-am îndepărtat cel mai tare. O vedeam pe R. aproape mereu cu telefonul în mână. Mi-am zis că e o perioadă, că are nevoie să țină legătura cu prietenii, că e singurul mod de a comunica astfel cu cei din exterior. Până pe la 12 ani era fascinată de cărți, ceea ce mă umplea de bucurie și mândrie. După aceea – telefonul a înlocuit paginile, uneori spre disperarea mea. Am avut și câteva răbufniri, pe care le regret. Au fost destul de mari, pentru că deja ajunsese ca inclusiv timpul alocat mesei să fie petrecut, în paralel, pe telefon. Am urât toate deciziile de prelungire a vacanței pentru că trăiam cu această impresie că, odată reluată viața, afară, și relația noastră va reveni la normal.

Problema s-a accentuat după redeschiderea școlilor. Paradoxal. O vedeam pe R. tot mai distantă, mai tristă, mai pierdută. La început m-am ascuns după același paravan-clișeu: „e vârsta, toți sunt interesanți la 14 ani și li se pare că tristețea e cool”. R. a început să slăbească. E devărat că în pandemie ne-am cam rotunjit cu toții, stând acasă. Și eu am cont de Facebook. Și eu văd glumele despre kilogramele câștigate în pandemie, așa că nu mi-am făcut griji, deși nu am văzut-o niciodată pe R. ca fiind grăsuță.

Cu timpul, însă, ajunsesem să schimbăm doar câteva cuvinte pe zi, toate banalități, de genul „Ce faci? Ce ai făcut la școală?” sau „Hai la masă!” și …cam atât. Nici acum nu îmi vine să cred, când rememorez. Schimbam câteva cuvinte pe zi cu fiica mea, fără să mă întreb dacă e ceva sub tristețea ei evidentă. Lucram mult, de acasă – culmea. O știam în camera ei și asta îmi da un sentiment de siguranță. Am deschis subiectul și cu soțul meu, de câteva ori, însă și părerea lui era ]n concordanță cu a mea: „e vârsta” și atunci mă linișteam sau, mai bine zis, mă comutam cu ușurință pe task-urile de la job.

Asta până într-o zi când, pur și simplu, am intrat în camera lui R. să îi fac ordine, în absența ei. Mi-a dat prin gând să-i deschid calculatorul care e – încă – neparolat. Ne-am respectat mereu intimitatea, în casă, și, cumva, suntem toți siguri că nimeni nu cotrobăie în lucrurile celuilalt. Așa că mi-a fost ușor să intru în calculator, cu oarecare senzație că nu fac bine. M-am conectat automat pe contul de Facebook și pe cel de Instagram. Contul de Facebook i-l știam. Și eu am unul și îl pot vedea pe al ei. Nu mi-am pus niciodată întrebări pentru că fotografiile ei, de acolo, sunt destul de neutre. Nu prea apare în ele, iar în cele în care este, pozele sunt cumva artistice, din diverse unghiuri. Nu-și arată fața, doar detalii. O șuviță de păr, chipul printre degete răsfirate de la mână…genul acesta de fotografii.

Instagramul, însă, m-a șocat. Pe mine, ca mamă… Am văzut acolo o altă persoană. R. apare în poze machiată, aranjată – uneori chiar cu machiaje extrem de dramatice. N-am știut că e vorba despre o aplicație care îți conturează fața atât de mult, care aplică în mod perfect un machiaj virtual. A început să îmi vâjâie capul. Tot felul de întrebări alergau prin mintea mea „Unde și cine o machiază astfel? Aici zici că e vampă, aici zici că e o drag-queen, aici zici că e o Lolita perfectă, deși știu sigur că nu l-a citit pe Nabokov”. Amețeam uitându-mă. Eu nu am cont de Instagram. Nu mi-a trecut prin minte. Am suspectat, inițial, că R. chiulește de la școală și că merge împreuna cu alte prietene în locuri în care se pot farda și poza astfel. În fotografii apăreau și alte colege, cu fețe zâmbitoare, ghidușe. Unele poze erau prea mult pentru firea mea ușor conservatoare: limbi scoase, simulări de săruturi între fete. O discrepanță enormă între R. de acasă și R. din poze. Am intrat în zona de mesaje a contului și am simțit că îmi vine rău. Mesajele, în sine, erau banale, însă limbajul… Limbajul fetelor m-a șocat. R. nu a scapăt niciodată, acasă, cuvinte atât de triviale. Acasă abia vorbim, însă mă refer la momentele mai aprinse, când are argumente, se apără, ne acuză. În schimburile de mesaje cu prietenele avea un flux de nerecunoscut. Emoticoane multe cu râsete, cuvinte urâte – atât ale ei, cât și ale fetelor cu care conversa. Îmi tremurau mâinile pentru că fiica mea nu era acolo, printre acele rânduri, printre acele poze. Ceea ce m-a frapat, până la șoc, erau apelativele pe care se schimbau între ele, urmate de emoticoanele acelea care râd cu lacrimi, de genul „hai, vacă urâtă, taci” sau „f**king bi*ch, la ce oră ajungi?” sau „proastă grotească ce ești”. Mi-am repetat (iar) că e vârsta critică, însă de data asta n-am mai putut interioriza explicația. Cred că am stat atunci o oră, poate mai mult, în contul ei de Instagram, pe conturile celor ce apăreau în pozele ei. Am vrut să găsesc ceva, ceva de care să mă agăț, să îmi explic ce se întâmplă.

L-am sunat pe soțul meu și i-am povestit. Eu eram într-o stare de agitație mare, așa că, efectiv, nu îmi venea în minte nicio soluție. Simțeam că am pierdut-o pe R. Simțeam că se întâmplă acele scenarii din filmele americane, în care mama descoperă contul de social media al fiicei și află chestii care schimbă radical cursul poveștii. Copilul meu, cel care vine acasă trist și taciturn, e altul decât aproape-femeia pe care am zărit-o în pozele de pe Instagram. Unde își aplica acele make-up-uri? Unde se fotografia? De ce?

Așa am aflat că, de fapt, make-up-urile sunt virtuale. Există aplicații în telefon. Parte bună e că nu chiulea, nu frecventa vreun salon obscur sau mergea în vreun loc anume pentru acele machiaje detaliate. Rămânea, însă De ce-ul. De ce face asta? Doar joacă? Dacă era doar joacă, de ce atâta tristețe și muțenie acasă.

Aparent, să aflu că era vorba de „simple” aplicații pe telefon, m-a liniștit. Iată ignoranța părintelui care nu ține pasul cu tehnologia și o subestimează. Apoi, gândindu-mă tot mai mult, văzând discrepanța dintre cele două R., mi-am dat seama că trebuie să fac ceva. Voiam să-mi recapăt fiica. Să o văd râzând cu noi. Petrecând timp cu noi. Stând cu noi. Vorbind cu noi.

Știam că orice acțiune bruscă nu ar face decât să strice lucrurile. Nu era cazul să îi spun că am intrat pe calculatorul ei și că am citit mesajele, că am văzut fotografiile. M-am gândit inclusiv la a merge la un psiholog, deși soluția mi se părea extremă și imposibil de aplicat. Cum aș putea-o convinge să meargă. Sub ce motiv?

Am început să schimb abordarea cu R., să îi bat mai des la ușa camerei, să o întreb ce face. Nu e reticentă. I-am propus să mergem la cumpărături de mai multe ori. A acceptat o dată, după multe insistențe. Vezi? Din nou, abordarea clasică a părintelui care nu știe ce să facă: mergem la cumpărături să îi iau ce își dorește, în speranța că așa voi cumpăra puțin timp cu ea. Știu, știu că nu e soluția, dar am apelat și la asta. În ciuda nepotrivirilor de gusturi vestimentare, am încercat să petrecem timp. Să probăm haine, să râdem, să ne oprim la o masă în mall și să stăm de vorbă. Nu abordez subiectul delicat. Fac doar conversație goală, în speranța că o să construiesc o punte între noi. Cert este următoul lucru: copilul meu nu e fericit. Doar face poze în care pare fericită. Probând haine în magazine, o vedeam cum se privește în oglindă. Cu tristețe, cu nemulțumire, cu duritate. Spunea tot timpul că nu îi vine nimic bine. Că e grasă (nu e deloc!), că are pielea palidă (a folosit expresia „de mort”!!!). E șocant să vezi în ce termeni se auto-descrie un copil – ok, adolescent – care nu se acceptă pe sine. Care nu se iubește.

Știi, ne dormim mereu ca ai noștri copii să fie inteligenți, frumoși, cuminți, sănătoși, realizați profesional și așa mai departe. De câte ori, la întrebarea „Cum vrei să fie copilul tău?” ne răspundem din prima, simplu, cu „FERICIT!”.

Uităm aspectul ăsta care, de fapt, e cel mai important. Și iată că dacă noi, ca părinți, pierdem trenul spre sufletul copiilor noștri, e foarte greu să prindem un altul. E nevoie de multă muncă. Nefericirea este boala secolului și începe să se răspândească rapid printre tinerii noștri, care vor să fie altineva, altfel…

Cred că e nevoie să rămânem deschiși la semnale, la schimbări, dar mai ales să fim pregtiți să facem cunoștință cu ai noștri copii în fiecare etapă a lor, ca și cum sunt persoane noi, apărute în viața noastră, pentru că doar așa – poate – vor fi receptivi și la ghidajul nostru. Încrederea lor, în noi, trebuie hrănită. Altfel, ei orbecăie confuz prin viață” și avem de pierdut. Atât noi, ca părinți, cât și ei. De fapt, ne pierdem unii de alții.

sursa foto: www.dreamstime.com

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *