CÂND SCRIU...

Anii de grădiniță sunt ca mersul pe bicicletă: nu se uită niciodată

Aveam un săculeț alb, pe care mama îmi brodase conturul unei găletușe roșii, cu o floare galbenă. Sub găletușă era, tot în litere brodate, numele meu. Nu că aș fi știut să-l citesc, dar știam că asta scrie. Îmi agățam săculețul în cuierul comun, care se întindea de-a lungul coridorului, la semnul găletușei cu floare. Fiecare copil avea alocat un desen, pe cuier, astfel încât să știm de unde ne ridicăm hainuțele și, la plecare, să nu luăm sacul altcuiva. Tata, cel care mă ducea la grădiniță dimineața, de cele mai multe ori, mă învățase care era locul săculețului meu la cuier. Pe atunci, părinții aveau acces până în fața clasei și li se permitea să-și ia rămas bun cu duioșie de la propriul copil.

Aveam uniforme de șoimi ai patriei: bluză portocalie și fustiță albastră și, da, îmi amintesc perfect textura materialului sintetic, ușor scorțos la atingere. Eram cu toții, la fel, și asta cred că ne oferea un sentiment de siguranță, de apartenență, în forma oarecum rudimentară a sentimentului, pe care reușeam noi să îl simțim, la acea vârstă. Mă uitam cu admirație la pionierii școlii din apropiere. N-am apucat să devin unul. De fapt, am fost ultima generație de “șoim al patriei”.

Mi le amintesc și pe doamnele educatoarele: “Tovarășa” Cristina – frumoasă și blână. De fapt, cuvântul potrivit pentru ea, astăzi, ar fi „cool” :). Purta mereu cercei mari și colorați, rochii elegante, părul oxigenat – mi se părea ruptă din reviste. Mă poreclise „Gălușca” și cred că eram unul dintre copiii ei preferați. Țin minte că în singura mea tabără la grădinița, m-a găsit plângând, în pat, de dorul alor mei, mult după ce se dăduse stingerea. A venit la patul meu și mi-a dat, pe furiș, o bomboană chinezească mentolată (jeleurile acelea verzi, în formă de con, învelite în zahăr). Mi-a zis “Gălușcă, mâine mergem și o sunăm pe mami, vrei?”

A plecat în America la scurt timp după aceea. N-a mai fost acolo, când am terminat grădinița.

Mai era “tovarășa” Svetlana – o asociam cu toamna. Avea un par lung, castaniu-roșcat, până dincolo de mijloc. Înaltă, subțire ca trestia, pielea ușor măslinie, cu un chip exotic. Era atât de frumosă de uitam să mă uit în altă parte. O iubeam mult, deși știu că nu mi-a fost educatoare de la început.

Sigur, mai era și „tovarășa” Mihaela, cu care n-am rezonat deloc, îngrijitoarea Betty, simpatică, repezită, dar și o alta – al cărei nume l-am uitat – căci era extrem de neprietenoasă. Îmi amintesc cum, la somnul de prânz, tovarășa aceasta roșcată, tunsă scurt, înaltă (deși, la 4 ani, toți oamenii mari îți par înalți) ne amenința mereu că ne lipește ochii cu lipici, nouă – ăstora de nu adormeam la comandă. Și chiar ne mânjea cu lipici pe frunte, speriindu-ne că vom râmâne cu pleoapele mereu închise, dacă nu îl lăsam pe Moș Ene să-și facă treaba. O dovadă în plus că, dintotdeauna, au existat oameni nepotriviți, în slujbe nepotrivite. Atât pentru ei, cât și pentru cei care suportau consecințele.

Nu exista televizor în clase. Doar unul pe hol, la care aveam voie în zilele de vineri, în timp ce îi așteptam pe părinți.

Exista, în schimb, multă veselie și imaginație. Activități continue. Jucării puține, dar jocuri nenumărate.

Dincolo de lipiciul de pe frunte, anii mei de grădiniță au fost minunați. Acolo am învățat să colorez în chenar, să pictez pe vase de lut, să plantez panseluțe, să-mi julesc genunchii, sărind peste băncuțele mici, din curte. Acolo am învățat să dansez sau să recit pe scenă, fără trac (Doamne, câte spectacole se făceau, în săli adevărate, de spectacole, sub privirile a zeci, poate chiar sute de spectatori). Am învățat să cânt într-un cor – nu că aș fi avut voce, dar… eram toți egali. Aveam voie, cu toții, să încercăm, să experimentăm, să vedem ce ne place. Ce înveți în grădiniță nu se uită niciodată. E ca mersul pe bicicletă…

Azi – grădinița e online. E adevărat că, plină de vinovăție, am luat totuși decizia de a nu o da pe Ioana la grădiniță din această toamnă, la sfatul medicului care mi-a spus că trebuie să protejăm, cât putem, sarcina și pe bebe, iar Ioana, odată intrată în comunitate, ar fi putut veni acasă cu viruși care să afecteze sănătatea noului născut. Însă, cum era de așteptat, grădinița oricum s-a închis la scurt timp după deschidere, iar copiii au revenit în vechea rutină a propriei case.

Oricât de mult te-ai strădui, ca părinte, nu vei putea niciodată oferi copilului avantajele timpului petrecut în comunitate: bucuria socializării cu alți copii, dobândirea abilităților pentru diverse activități, genunchii juliți prin curtea grădiniței, în timpul jocului împreună cu ceilalți. Nici chiar chinul somnului de prânz, pentru cei mai energici dintre ei. Chiar și în cazurile rare, ale părinților cu studii pedagogice, copiii nu pot face gradinița de acasă, cu aceleași efecte benefice și aceleași rezultate.

În comunitate, regulile se însușesc și se respectă altfel decât acasă. Copiii învață cooperarea, lucrul în echipă, învață să se exprime și să-l asculte pe celălalt. Învață să stea la rând, înțelegând că în viață, uneori, nu mai ești o prioritate pentru ceilalți din jur, așa cum ești acasă, pentru mami și tati. La grădiniță se învață respectul pentru celălalt. Aici se observă, poate pentru prima dată în viață, diferențele dintre noi și se formează primele opinii. Nimic nu poate înlocui grădinița.

Dacă am un singur regret legat de statutul meu de părinte, acela este că nu am avut copii ceva mai devreme, poate pe la un 27-28 de ani. Astăzi, însă, îmi îndulcesc regretul cu bucuria că Ioana nu este la școală, căci efectele școlii online mi se par mult mai grave decât cele ale grădiniței pe net. Nu pot decât să îmi repet, în gând, speranța că va fi bine, până la urmă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *