CÂND SCRIU...

Au mamele nevoie de TERAPIE? Ce am învățat în șase luni de coaching

Ceea ce mă bucură foarte mult este că, în ultima vreme, aud cum tot mai mulți prieteni/cunoștințe apelează la o formă sau alta de terapie. E îmbucurător să constat deschiderea oamenilor spre dezvoltarea personală, spre iertare sau vindecare, spre înțelegere de sine sau spre deblocare – aspecte care devin astfel nevoi reale, individuale, conștientizate și asumate. Mersul la psiholog (sau la orice altă formă de terapie) scapă, încet, de eticheta negativă sub care a fost plasat, până acum câțiva ani, în (sau de către) societatea noastră.

Prin prisma experiențelor personale (și poate și a zodiei, căci săgetătorii sunt firi curioase, care vor să exploreze lucrurile și dincolo de aspectul evident) am încercat, de-a lungul anilor, mai multe forme de terapie: NLP, Theta Healing, Radiestezie, psiholog, Constelații, medicină holistică, reiki. Toate mi s-au părut fascinante, dar niciuna nu m-a oprit în ea pentru mult timp. A fost ca și cum, de fiecare dată, mintea rațională mă trăgea înapoi din nevoia mea de a merge în adâncul lucrurilor.

Acum șase luni am început coaching-ul și cred că, pentru prima dată, am găsit abordarea cu care rezonez 100%. Și spun asta pentru că, da…iată, e cel mai important să rezonezi cu terapia aleasă, dincolo de ceea ce știi despre ea, dincolo de fascinația pentru metoda în sine și dincolo de simpla curiozitate. Și, poate, mai important de atât, este să rezonezi cu cel care te va ghida în această călătorie către tine însăți. În fond, coach-ul (terapeutul, psihologul etc.) nu poate fi chiar oricine. Atât timp cât ești selectiv cu oaspeții și nu deschizi ușa casei oricui, e de la sine înțeles că nu inviți pe oricine nici în sufrageria sufletului tău.

Coaching-ul, pentru mine, a devenit o experiență revelatoare la fiecare ședință. E ca și cum m-am luat de-o parte și mi-am întins mâna, dornică să mă prezint mie însămi. Startul coaching-ului fost momentul T-zero în care mi-am zis că e timpul să deschid larg ușile din interiorul meu și să încep să fac ordine. Cu unele uși a fost mai greu, cu altele – foarte ușor. În unele camere am intrat și am stat puțin, iar în altele – încă nu am curajul să pătrund. Încă. Pentru că doar aflându-mă în pragul lor, m-a cutremurat și m-a dezechilibrat.

În fiecare astfel de cameră au fost și covoare de scuturat și reașezat. Pe unele le-am făcut sul și le-am depozitat, deoarece mi-a fost clar că nu mai aveam nevoie să calc pe ele. Pe altele, însă, le-am ridicat greu. Când am văzut ce se află dedesubt, mi-am dat voie să plâng și să le întind la loc, acoperind lucrurile. Acolo știu că nu e încă momentul să fac curat.

Au trecut doar șase luni. E timp. Important e că am găsit coach-ul potrivit. Bogdan e ușor neconvențional. Nu-mi da umărul să mă plâng, pentru că mi-ar folosi la nimic. Mă scoate, în schimb, din mine. În afara mea. Mă învață să privesc situațiile de sus și să mă privesc și pe mine, completă, cu toate resursele pe care uit că le am.

Ce am descoperit până acum?

În relația cu mine însămi…

Am învățat să mă iau mai blând. Nu am ajuns la conviețuirea perfectă cu mine însămi, dar voi scrie din nou, poate, peste șase luni. Just for fun. Și ca să punctez schimbările. Educația, ambiția de a face cât mai multe lucruri și cât mai bine, hormonii din sarcină și de după naștere, mediul înconjurător care s-a îndepărtat mult de tot ceea ce am eu nevoie, asumat (liniște, aer curat, spațiu), conflictele, auto-sabotările… toate astea (și poate și altele) m-au făcut, în timp, să adopt un obicei în a mă autobiciui și a mă autocritica mai dur decât a făcut-o cineva, vreodată. De aici – o permanentă lipsă de armonie cu mine însămi, o continuă stare de concurență și conflict. De când fac coaching, cumva, am învățat să îmi zâmbesc în oglindă. Sunt la începutul unei relații cu mine însămi. Sigur, eu și cu mine nu ne aflăm, încă, în luna de miere, dar am observat că am devenit mai puțin exigentă, mai puțin exagerat de perfecționistă. Am învățat să nu mă mai critic atât de des, să nu-mi mai văd doar imperfecțiunile, să nu mă mai pun la colț când nu mă ridic la așteptările acelea înalte, pe care tot eu mi le fixez.

Coaching-ul m-a învățat să-mi identific neiertările. Să le găsesc sursa și, mai ales, să realizez că nu mă ajută la nimic păstrarea lor. M-a învățat să mă cunosc. Să îmi accept chichițețe și să mă împrietenesc cu ele, chiar dacă acestea contravin principiilor cu care am crescut.

Am înțeles că puține lucruri „trebuie”, cu adevărat, făcute. Majoritatea sunt opționale și pot fi, mai întâi, puse în balanța personală a întrebării „cum mă simt eu?”. Pentru că, da – aceasta a fost una dintre lecțiile mari de până acum: să mă deprind cu a mă întreba „cum mă simt EU?” într-o anumită situație, în fața unei decizii, în fața unei rugăminți venite din exterior, în fața unui „trebuie” imperativ.

De multe ori facem lucruri de complezență sau pentru că nu am știut cum să spunem „nu”, pentru că am vrut să fim plăcuți, apreciați ori, pur și simplu, pentru că am dorit să oferim bucurie, în detrimentul bucuriei noastre. De multe ori mi-am sacrificat timp și nervi și idei doar pentru că nu am știut să refuz lucruri pe care chiar nu doream să le fac. Am fost crescuți astfel, noi – cei din generația mea. Nu e nimeni vinovat. Pur și simplu, așa era pe atunci modelul de parenting: deloc necondiționat. Am fost crescuți cu „nu e frumos să refuzi”, „nu e frumos să plângi”, „nu e frumos să răspunzi” ș.a.m.d., pentru că normele sociale de atunci impuneau aceste lucru. O mare parte din noi vom rămâne inscripționați cu astfel de reguli și dogme, însă este un pas mare faptul că le conștientizăm și, pe alocuri, încercăm să schimbăm lucruri sau, cel puțin, să nu le dăm mai departe copiilor noștri.

Astfel de răspunsuri, de complezență, din politețe sau din dorința de a nu răni printr-un refuz, lovesc, de fapt, în starea de bine proprie, pe termen nedefinit. Într-o economie a vieții, când tragi linie și toate supărările mici se adună, vei vedea că suma lor a destabilizat balanța existenței tale, per total.

Am învățat să mă calmez. Nu îmi iese mereu, dar simt că lucrurile s-au liniștit mult, că am intrat în șifonierul gândurilor și am început să fac ordine acolo. E frumoasă senzația de triere, de reașezare a priorităților în rafturi, dar și de eliberare a spațiilor. Am luat multe situații, le-am împăturit, le-am mulțumit că m-au șlefuit într-un fel sau în altul, dar apoi le-am pus în saci și le-am aruncat. Pentru că, da… nu mai e cazul să le car la nesfârșit, în mine.

Am învățat să-mi definesc valorile. De multe ori, adoptăm valori doar pentru că sună bine, fără să avem un instrument de măsură pentru a vedea câte dintre acestea, chiar își găsesc răsunet în noi. Valorile sunt acele aspecte nenegociabile, fără de care existența noastră nu și-ar putea găsi echilibrul.

Personal am avut surpriza să descopăr că enumerasem, de multe ori, ca fiind ale mele, niște valori care, de fapt, nu aduceau plus valoare în viața mea. În schimb, am descoperit altele, pe care n-am vrut să le recunosc ani de-a rândul deoarece, în percepția mea, nu făceau deloc cinste imaginii pe care încercam să o construiesc. Un exemplu concret este validarea. Am știut mereu că validarea celor pe care îi investesc cu iubire, autoritate, încredere sau admirație este vitală pentru mine. Cu toate astea, nu am considerat niciodată acest aspect ca fiind o valoare și îi atribuiam o conotație negativă. Mi se părea că devin un om slab și nesigur, dacă accept faptul că am nevoie de validare (sub orice formă: feed-back, laudă, aprobare, permisiune etc.) Lipsa feed-back-ului, însă, de fiecare dată, mă destabiliza și mă trimitea în scenarii gri, în care cei care nu îmi împărtășesc opinia asupra acțiunii/proiectelor/muncii mele, de fapt, le desconsideră, dar evită să formuleze un feed-back pentru a nu-mi răni sentimentele. Sunt convinsă că nu sunt singura persoană care gândește astfel.

Lipsa feedback-ului mă arunca în auto-contestare, în nesiguranță și în lipsa de încredere în sine. Odată ce am înțeles acest lucru, am învățat să-l cer, pentru că feed-back-ul, indiferent sub forma în care l-am primit de-a lungul timpului, a fost pentru mine instrumentul care m-a ajutat să cresc. Să perfecționez. Să desăvârșesc. Am acceptat validarea ca pe o valoare – iată – pozitivă și, pentru prima dată în 38 de ani, am făcut pace cu ea. Pentru că a fost parte din mine dintotdeauna, fără să o accept, fără să o întorc și pe alte fețe, fără să îi văd strălucirea și beneficiile pe care mi le oferă în viață.

Am înțeles că modul în care mă privesc pe mine, îmi afectează acțiunile și, implicit, rezultatele. Cred că orice proces de coaching trebuie să înceapă de la curățarea acelei oglinzi în care ne privim, de la analiza modului în care ne vedem noi pe noi înșine. Viața, timpul, relația cu ceilalți, ne aștern pe ochi lentile variate, prin care ajungem să ne distorsionăm propria imagine. Atât timp cât nu suntem capabili să ne vedem în lumina minunii pe care o reprezentăm, ceea ce facem nu va depăși niciodată limitele ordinarului. Vom continua să ne auto-sabotăm, fără să înțelegem de ce. Și, de aici, modul în care ne vedem pe noi înșine va afecta relația pe care o avem cu ceilalți, căci invariabil, le vom atribui și lor aceleași lentile pe care le avem noi. Atât timp cât ne vedem urâți, vom crede că ceilalți ne văd la fel.

Am înțeles că funcționăm după regulile altora atât timp cât nu le avem pe ale noastre. Când am realizat acest lucru, am simțit cum se se limpezesc multe lucruri. Până când nu ne vom identifica acele condiții absolut nenegociabile, până cum nu vom stabili acele reguli personale, în parametrii cărora să fie asigurată starea noastră de bine și de echilibru, vom subzista sub imperiul micilor sau marilor frustrări, al obedienței, al incertitudinilor sau, poate, al lipsei încrederii în sine.

Am acceptat, pentru moment, că iubirea necondiționată față de oameni există doar în sufletele asceților sau ale celor care au accesat, deja, nivele superioare de iluminare. Noi, pământenii, avem nervii scurți. Și, da…e ok să nu placi pe toată lumea așa cum e ok să nu fii plăcut de către toți. Sunt oameni cu care, pur și simplu, nu vibrezi. Oameni care atunci când vin în spațiul tău personal te agită și te aricesc. Cauza o poți oricând afla, dacă dai timp analizei și introspecției. Important este doar să vezi dacă merită alocat acest timp.

La polul celălalt, sunt oameni pe care îi iubești mai mult decât pe tine însăți și de a căror prezență, în viața ta, ai nevoie ca de aer. Sunt oameni care îți luminează casa și sufletul, atunci când apar – indiferent cât de rar sau cât de des, cu care vibrezi în același câmp, cu care devii creativ și senin. Care te inspiră și care scot din tine ce e mai bun. Atât timp cât tu înțelegi acest lucru despre tine, ai escaladat muntele cel mai greu, iar judecățile de valoare ale celorlalți (ale celor din afara cercului tău pozitiv), ar trebui să ricoșeze în zidul tău protector și să nu te atingă.

Am înțeles că sunt mama perfectă pentru copiii mei și gândul acesta a înseninat toate camerele în care am adunat autocritici și frici, nesiguranțe și limite.

Am realizat că, de când sunt mamă, am uitat de mine – sub toate celelalte forme și roluri ale mele. E de lucru aici să mă scot la iveală, din nou, și să mă ascult.

Într-un proces de coaching (sau altă terapie aleasă), lucrurile merg mână în mână. Pentru că începi să faci curat pe toate planurile, să arunci, să înfrunți ce era ascuns în tine, să întorci pe o parte și pe alta și să vezi cât mai rezonează cu tine, cel de azi, gândurile sau dilemele pe care le-ai cărat ani de zile în buzunarul sufletului. Și, da…poate că santierul așta din noi nu se termină niciodată, dar, cu siguranță, în timp, lucrurile se nivelează :).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *