MĂMICEALĂ

Bogdan

Îmi place să te legăn pe picioare. O fac asumat și cu iubire infinită, pentru că starea aceasta de continuitate dintre noi îmi hrănește inima. E ca și cum nu te-ai desprins de mine, ca și cum cordonul nostru nu a fost tăiat, ca și cum nu știu unde mă termin eu și unde începi tu. Va veni și momentul în care vei vrea să te desprinzi, iar eu o să rămân strivită sub stânca acelui sentiment de inutilitate, care se va prăvăli peste mine. Știu, e în destinul mamelor să simtă și asta. A simțit-o și mama mea, și mama ei și, poate, mama-mamei-mamei ei. Dar, până atunci, până când pașii tăi vor vrea să exploreze libertatea, aleg să te legăn…

Am să te legan pe picioare până voi simți că mă ard gambele și tot nu mă voi opri, ca somnul să-ți rămână liniștit.

Am să te port pe brațe până îmi voi auzi coloana pârâind de durere, și tot n-am să te las lipsit de căldura pielii mele.

Am să mă întind pe spate să te adorm pe piept, până voi ști că îmi intră oasele în carne, și tot n-am să te așez alături, ca să nu-ți las somnul sărăcit de bătăile inimii mele.

Până atunci, am să fiu lângă tine, cu brațele deschide, să întregim puzzle-ul acesta al iubirii infinite. Alinându-ți durerile, alungându-ți temerile, veghindu-ți somnul, zâmbindu-ți când te trezești lângă mine.

Să-mi spui mereu ce te apasă, puiul meu. Să verși din tine cuvinte despre durerile tale ca apa din găleată, când o umple ploaia și dă pe dinafară.

Să-mi spui ca să știu. Să-mi spui ca să le car odată cu tine. Poate chiar, pentru tine.

Să-mi spui, ca să te pot ajuta. Și înțelege.

Să-mi spui ca să fac tot ce-mi stă în puteri să-ți netezesc drumul. Și gândul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *