Până să fiu mamă, eram adepta stilului parental de “aruncă-l în apă și o să învețe să înoate”. Vedeam încă de pe atunci că viața nu e un basm cu zâne și că trebuie să dai din coate, să răzbești. Nu mă gândeam la copii, dar știam că, într-o bună zi, îi voi avea, așa că cel mai sănătos pentru dezvoltarea lor adaptativă ar fi să nu înlesnești lucrurile.

Azi, probabil ca majoritatea mamelor, îmi doresc să protejez, să netezesc, să fac. Rezist cu greu tentației de a nu face eu, în locul lor, mereu. A fi părinte înseamnă să înveți și tu să faci unele lucruri, de la zero. Am această convingere și tristețe că nu le putem alege destinul, că nu știm care le vor fi crucile sau urcușurile. Îi putem proteja doar până la un punct.

Ioana a venit de câteva ori supărată de la grădiniță și ne-a vorbit despre fetița care o lovește. Prima dată am crezut că a fost doar o mică hârjoneală între copii, deși… știi cum e: când ești mamă, tinzi mereu să nu accepți că al tău copil, care acasă e atât de blând și bun, poate provoca un alt copil. Nu mi-am putut, așadar, imagina niciun motiv de hârjoneală prin care un alt copil să fie deranjat de Ioana, însă am ales să nu dau importanță evenimentului. A doua oară, deja, simțurile mele s-au ascuțit. Un copil chiar îmi șicana/lovea copilul. I-am explicat Ioanei că, poate, fetița respectivă a avut o zi proastă, poate că era nefericită, poate că mama ei o certase tare dimineață și a simțit nevoia să își manifeste supărarea, lovind un alt copil. I-am spus să o ocolească (nu știu dacă a fost sfatul cel mai înțelept, pe moment) și să caute să se joace cu acei copii lângă care se simte fericită.

A treia oară, însă, m-a usturat inima când Ioana mi-a povestit că fetița X, din nou, a lovit-o cu palma în cap, a împins-o și i-a luat bomboana din mână. Am retrăit cu nodul în gât un episod de bullying din copilăria mea, pe care mi l-am adus aminte în cele mai mici detalii.

Eram clasa a șasea – deci aveam cam 11-12 ani. În clasa noastră venise o colegă nouă, care repeta anul, dar care era cam cu doi ani mai mare decât noi toți (nu doar cu unul). Această colegă, mult mai sociabilă, mai dezvoltată și mai cunoscătoare decât toate fetițele din clasă, la un loc, avea deja un prieten de 18 ani. Întâmplarea făcea că acest prieten al ei să fie unul din băieții rebeli ai străzii pe care locuiam eu, iar el să mă cunoască. În mod ciudat, îmi știa și numele, deși, să ne înțelegem – eu eram acel copil care nu ieșea afară sau, dacă ieșea, o făcea pentru foarte scurt timp. Nu prea aveam prieteni la bloc – mă vedeam, cel mai adesea, cu o colegă de clasă care stătea aproape. Așadar, eram ca un iepure speriat, iar vecinul meu nu putea să mă placă decât așa cum placi un iepuraș pe care îl vezi apărând și dispărând dintre tufișuri.

Ghinionul a venit în ziua în care, în pauza mare, am ieșit din școală, până la magazin, să îmi cumpăr ceva de mâncare. Am trecut pe lângă gașca băieților rebeli, care stăteau aciuați mai mereu pe lângă școală. În grupul respectiv era și băiatul cu pricina, care își ținea mâna după gâtul colegei mele de clasă. Văzându-mă că vin, a spus celorlalți băieți, foarte tare, să se audă. „Ea e vecina mea! Să nu vă prind că vă legați de ea, vreodată.”

Nici nu cred că le-ar fi trecut vreodată prin cap, pentru că nu cred că mă observaseră, până atunci, dar gestul acesta gratuit, de protecție, a fost un butonul roșu apăsat în mintea colegei care, două zile mai târziu, din senin, mi-a spus la școală un “să vezi ce omor îți dau după ore”. Vă dați seama că nu am fost ok toată ziua. Am stat doar în bancă, am încercat să nu plâng de teamă și doar să mă gândesc cum pot ieși din școală, fără să fiu văzută. Nu se punea problema să chiulesc și nici să spun cuiva. În școală se zvonise, deja, că va fi bătaie după ore, tensiunea creștea și eu simțeam că nu mai pot respira. După ore, am ieșit din clasă repede și am fugit pe scările de serviciu, apoi am părăsit clădirea pe la intrarea proferorilor, însă m-au văzut, așa că m-au așteptat, cu colega în frunte, chiar în fața școlii. Eram transpirată toată și mă forțam să merg drept înainte. Am intrat în grupul celor care mă așteptau, dornici de spectacol, dorind să-l traversez, pentru a-mi continua drumul spre casă. Practic îmi blocau drumul spre bloc. Colega a început să mă împingă și să amenințe. Aștepta, probabil, o reacție la fel de violentă. Copiii, în jur au început să strige ritmat “bă-ta-ie, bă-ta-ie”, colega continua să mă împingă în gardul care se întindea de-a lungul trotuarului pe care mergeam eu, în timp ce înaintam, greu, spre casă, fără să o privesc, fără să îi răspund. Mă rugam să apară un adult, cineva, care să spargă gașca. Mi s-a părut cel mai lung drum până în scara blocului. Continuam să înaintez fără să aud, fără să văd. Cred că eram înconjurată de vreou 20 de copii care strigau “bătaie, bătaie”, iar colega continua să mă împingă. Nu m-a lovit, nu m-a bătut. Probabil ar fi făcut-o, dacă și eu aș fi împins sau lovit, la rândul meu. Am intrat în scara blocului , în sfârsit, dar ea a intrat odată cu mine, împreună cu alți câțiva băieți care continuau să urle. Ecoul, în scară, era înfiorător. Restul copiilor rămăseseră afară și băteau în geamul scării. Imaginea era cutremurătoare. Cred că atunci a fost pentru prima dată când am trăit starea de neputință și umilință, de nedreptate acută, pentru că nu făcusem nimic să provoc acel incident. Mai târziu, aveam să retrăiesc aceeași senzație de neputință urmărind “Împăratul muștelor”, film care m-a marcat pe viață și pe care nici acum nu am curajul să-l revăd, în ciuda apetenței mele pentru filmele clasice.

M-am simțit strivită și umilită, neînsemnată și lipsită de orice valoare. Zgomotul acela infernal, creat în scara blocului, a făcut-o pe vecina de la parter să iasă din casă. Simpla prezență a unui adult (azi zâmbesc cu lacrimile amintirii în ochi – căci vecina era o femeie mărunțică, aproape la fel de înaltă ca noi – la cei 11-12 ani ani noștri, și nu avea un aspect impozant, însă, cumva, s-a putut face auzită). I-a împrăștiat pe toți, iar eu am putut fugi pe scări, în sus, până în casă unde, după ce am descuiat și m-am simțit în siguranță, am început să plâng. N-am spus nimănui. Absolut nimănui, până astăzi, când scriu. Mintea mea a șters orice amintire a ceea ce s-a întâmplat a doua zi, la școală. Îmi amintesc doar că îmi era frică. Acea colegă a rămas din nou repetentă și am fost ușurată să știu că voi scăpa de ea. Îmi provoca o anxietate teribilă. Astăzi nu știu cum să evit ca același tip de frică să nu se instaleze în Ioana, față de fetița cu pricina.

La patru ani, nu poți acuza un copil de răutăți. Oricare ar fi motivele pentru care lovește alți copii, acestea pot fi înțelese doar cunoscând contextul în care acel copil se dezvoltă. Și atunci, cum poți stopa tendința violentă într-un copil la care nu ai acces? Greu. Imposibil, chiar. Am încredere în doamnele educatoare care sunt prezente și care nu vor lăsa lucrurile să degenereze, însă acea sămânță de violență este acolo, prezentă, în mijlocul copiilor, ca un afiș posibil de urmat. Ca o carie ce face rău, în primul rând, celui care o are.

Cred că e greu să înțelegi ravagiile bullying-ului dacă nu ai experimentat cel puțin un astfel de episod, pe propria piele. Însă, odată experimentat, e greu să rămâi obiectiv în abordarea și tratatea lui, mai ales când copilul tău este o victimă. Ce să îi spui? Să ocolească? Este asta o soluție pe termen lung? Să înfrunte problema? Poate face el asta, la doar patru ani? Să intervii formal, în calitate de părinte, și să te adresezi conducerii? Ajută asta, în vreun fel, copilul cu impulsuri violente, care încă poate fi corectat prin blândețe și înțelegere? Să nu intervii deloc și să aștepți să vezi ce se întâmplă, riscând ca episoadele să se repete? Greu…

De cele mai multe ori, bullyingul începe acasă. Și tot acolo ar putea fi tratat, cu blândețe. Dar cum ajungi în casa aceea?