Cand Mamicesc..., CÂND SCRIU...

Când îi certăm, copiii noștri își pierd părinții

Există oare scuză pentru momentele în care te pierzi de tine, te enervezi, țipi, vezi negru, scuipi foc? Când faci ceea ce ți-ai jurat că n-o să faci, ca părinte? Când spui ceea ce ți-ai jurat că n-o să spui niciodată, copilului tău – acel „Tu chiar nu caști ochii?”, acel „Ești turc? Nu auzi când îți spun să nu…” acel “Du-te în camera ta!”?

Eu mă simt ultimul om, de ieri, de când am certat-o pe Ioana. De două ori…

Am scuze? Jumătate de creier tace. E mai diplomată. Cealaltă jumătate caută justificări:

Sigur, a vărsat pe canapea castronul cu lapte și cereale. Laptele nu mai iese așa ușor”… Dar este asta suficient pentru a certa un copil care greșește accidental, atunci când i se permite să facă acel lucru? Cine i-a dat voie să mănânce acolo? Eu!

Apoi a vărsat vitamina C pe aceeași canapea. Nici petele alea nu mai ies.” – Ok. O pată în plus justifica reacția?

Adaugă în contextși criza de sciatică, durerea surdă, limitarea mișcării, bebe care scâncea pentru că se cerea schimbat rapid…” – Mădă, despre ce vorbim? Toate astea erau problemele tale, nu ale ei!

Cert este că noi, părinții, de cele mai multe ori, împachetăm cearta copiilor în justificări, fără să vedem unde e vina, cu adevărat. Uităm să ne coborâm în lumea lor în orice moment al zilei, nu doar atunci când ne facem timp să ne jucăm cu ei. Câte dintre reproșurile pe care le adresăm copiilor noștri, ni le adresăm, de fapt, nouă înșine? De câte ori, certându-i pe ei, ne certăm, de fapt, pe noi?

Dacă mă gândesc bine, fiecare răbufnire față de Ioana, sub pretextul că este greșeala ei, a reprezentat, de fapt, o reacție la neputința mea de a prevedea un lucru sau la permisiunea mea neasumată de a-l desfășura în alt context decât cel sigur. Reiau exemplul castronului de lapte și cereale, vărsat cu totul pe canapeaua din sufragerie. De ce a ajuns acolo? Am lăsat-o să vină cu el, acolo. De ce am lăsat-o? Din iubire. Din iubirea Ioanei pentru mine și frate-su, căci a vrut să mănânce lângă noi. Din iubirea mea pentru ea, căci nu am vrut să o las singură în bucătărie. Iubirea – fără consecvență și reguli ferme, duce și la astfel de accidente, iar noi, părinții, ce facem? Răbufnim pe copilul care varsă, murdărește, cade, strică, fără să vedem clar, în momentul respectiv, că noi am permis.

Câtă grijă și atenție poți cere de la un copil de 4 ani? Dar de la unul de 7 sau 12?

Știm despre cortexul prefrontal? ȘTIM! Știm că acesta nu este complet dezvoltat până la vârsta de douăzeci și unu de ani? ȘTIM! Știm că un copil nu greșește pentru că vrea, ci pentru că nu poate mai mult. Pentru că este distras ușor de ceva mult mai interesant, atunci când ar trebui să acorde atenție maximă farfuriei pline, pe care o are în mână, temelor pe care trebuie să le facă, rutinei cu care vrem să-l obișnuim, în general. Când sunt mici, nici măcar reflexele sau atenția distributivă nu îi ajută prea mult. Și atunci, unde e vina?

E greu. E tare greu să vrei să fii mama perfectă. Perfectă pentru copilul tău, care se uită la tine ca la soare. Și să îți dai seama că eșuezi lamentabil când furia aia oarbă vine peste tine ca o tornadă, iar tu devii una cu ea. E greu să te privești în oglindă, după aceea – când furia trece și rațiunea revine, când știi că tu ai țipat doar pentru că a mai apărut încă o pată pe canapea sau un desen pe perete, o farfurie spartă, o mâncare împrăștiată pe jos, însă copilul tău a plâns pentru că te-a dezamăgit. Și pentru că te-a pierdut. Da! În timpul acelui minut de furie, în care ai urlat din toți rărunchii, copilul tău și-a pierdut mama. A înghețat sub teama abandonului.

Și știi ce e și mai grav? Că după ce trece minutul de furie și omul care ești preia controlul, îți dai seama cât de neînsemnată e „paguba” în ierarhia lucrurilor care contează cu adevărat. Îți dai seama, de fapt, cât de mult pot strica fundația încrederii, astfel de mici momente.

Observ la Ioana, care nu e certată des, că nu are frică de mine. Dacă e ceva cu care îmi îndulcesc regretul momentului de furie, acela este gândul că nu i-am sădit frica. Frica de mine. Însă fiecare ceartă îi aduce în ochi tristețea că mă dezamăgește. Copii nu vor să ne dezamăgească. Ei au nevoie de noi fericiți, conectați, prezenți.

Când am trimis-o în camera ei, m-a rugat plângând să nu îi spun lui tati ce a făcut. O dată și încă o dată și încă o dată a repetat rugămintea, pentru a se asigura că primește confirmarea de a rămâne doar între noi prostioara ei. De ce? Pentru că, așa cum spuneam mai sus, în timpul furiei, copilul își pierde părintele, cu tot universul pe care îl reprezintă acesta (aliat, prieten, partener de joacă). Când un părinte se înfurie, singura lui nevoie este de a nu-l pierde și pe celălalt.

Nu, copil drag, prostioara nu e a ta. E a mea! Nu pe tine te certam, de fapt, ci pe mine. În supărarea mea, pe mine însămi, tu ți-ai pierdut mama pentru o clipă. Nu e corect. Acum, eu trebuie să învăț ceva ce tu știi deja să faci: să mă iert.

Noi toți, ca părinți, avem nevoie să învățăm să ne iertăm, pentru a liniști apele tulburi din noi. Pentru a dezactiva acel buton al furiei care se pornește instantaneu, atunci când nu copilul nostru greșete, ci ne arată, prin ceea ce face, care sunt, de fapt, neputințele noastre.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *