Ce ai spune, dacă ai putea să spui ce nu se spune?

Ce ai spune, dacă ai putea să spui ce nu se spune?

Am văzut, în ultima vreme, atât de mulți oameni care spun ce li se spune să spună… Și tot mai puțini care înțeleg că aud doar despre ce au voie să audă.

Poate e firesc să fie așa, după o perioadă grea, după zeci de luni de experimente sociale, de altfel de viață, în care majoritatea dintre noi am fost dirijați prin frică. Mă autoinclud în categoria celor care cedează în fața fricii, deși vreau să cred că am lăsat mereu o fereastră deschisă pentru a pătrunde și semnul întrebării…

Am găsit un citat tare bun, zilele trecute, și îmi pare rău că nu l-am salvat, dar știu că îl voi găsi din nou, cândva:

“Puțini sunt cei care înțeleg că nu înțeleg”.

Uneori îmi vine să-mi provoc curajul și să scriu despre lucrurile care nu se spun. Despre cele pe care doar le gândim. Să le las să curgă din degete, fără teamă.

Sublim. Sublim a spus Virginia Woolf acel “I want to write a novel about silence. The things people don’t say”. Sublim și trist, în același timp, pentru asta dovedește, încă o dată, că dintotdeauna oamenii și-au autocenzurat cuvintele.

Ce-aș spune eu despre lucrurile care nu se spun, dar pe care le gândim? Aș vorbi, mai întâi, despre furie.

Furia e un mecanism de apărare, ce intervine în momentul în care limitele ne sunt încălcate. Furia, ne e prietenă, până la un punct. Am învățat să nu mă mai rușinez de accesele mele de furie sau de panică – nu foarte dese, în orice caz. Și tocmai pentru că nu sunt foarte dese, am învățat să le ascult și să le înțeleg,  să le respect și să le las să se consume. Atât cât pot… pentru că încă sunt momente în care lucrurile nu se spun pe nume, pentru că ne e teamă: teamă de a fi judecați, teamă de a fi părăsiți, teamă de a rămâne singuri. Teama de a nu mai fi citiți 😊).

Aș vorbi despre furia de a fi fost mințiți și introduși, fără voia noastră, într-un spectacol cu marionete, dresați cu bățul electric, prin frică, așa cum sunt dresate animalele într-un circ în care Dumnezeu a fost încuiat pe dinafară.

Aș vorbi despre sinistra lipsă de limită a celor cărora le face plăcere să ne inducă frici tot mai mari, timp în care ei se pun la adăpost.

Aș vorbi despre naivitatea celor care atribuie mult prea ușor și gratuit aura de eroi sau salvatori unor oameni care încă nu merită acest statut.

Aș vorbi despre răutatea semenilor care te privesc acuzator pentru că îndrăznești să ai o altă opinie. Răutate încolțită din frica sădită mult prea ușor în suflete. Măcar există o circumstanță.

Aș vorbi despre lipsa de umanitate a celor care întrețin zvonistica, doar pentru a acapara un public cât mai numeros. Stau să mă întreb… oare ei își sună părinții să le spună un “stați liniștiți, nu e adevărat ce spunem la televizor. E pentru rating”. Oare ei își liniștesc măcar proprii copii, acasă, cu un “Dormi liniștit… Tati/mami doar spune povești.”?

Aș vorbi despre nedumeriri. Despre de ce-uri. De ce stăm pasivi? De ce tăcem? De ce nu ne iubim și pe noi? De ce am rămas ciobanii din Miorița, resemnați că nu ne poate fi mai bine și că nu putem schimba nimic?

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu mă revolt… Și eu sunt ciobanul din Miorița, resemnată că nu ne poate fi mai bine și că nu putem schimba nimic… Îmi vine în minte, din nou, un citat sublim, al lui Grigore Vieru.

“Cel mai mare dușman al românului este mila pentru străini și ura pentru ai lui”.

Aș vorbi și de lipsa noastră de scop comun. Cred că asta ne va distruge. Ne lipsește scopul comun, scopul suprem, ne lipsește căruța la care să tragem toți, așa că alergăm, atacăm sau ne ascundem, fiecare pentru el, în toate direcțiile.

Dar știți ce? Aș vorbi și despre puterea din noi. Despre forța de a schimba orice, atunci când ne unim. Am dovedit că se poate, doar că am uitat. Nu mă refer aici doar la românii, ci la oameni, în general.

Aș vorbi despre miracolul pe care Dumnezeu l-a pus în noi, ca ființe umane. Aș vorbi despre fantastica noastră capacitate de a ne iubi copiii. Și de a ne adapta. Aș mai vorbi despre empatia care se activează în noi cu viteză uimitoare. Nu în toți, dar este o resursă care trebuie sădită, alimentată și stimulată. Aș vorbi despre speranță – apanajul nostru, al ființelor umane.

Dacă am vorbi mai des și mai tare despre lucrurile bune, poate s-ar lumina calea spre mai bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published.