Ne-am luat inima în dinți și am pornit ieri prin magazinele cu jucării, pentru a-l ajuta pe Moș Crăciun să aleagă mai bine cadourile 😊. M-am bucurat ca un copil când am plecat de acasă, fără cei mici (a fost prima dată când m-am despărțit de Bogdan pentru câteva ore și l-am lăsat la mama, să ne putem plimba în oraș, singuri). Eram plină de “spiritul Crăciunului”, cu chef de colindat, fredonând “Joy to the world”, cu o listă generoasă de magazine ce urmau a fi vizitate și o listă și mai generoasă de lucruri ce urmau a fi cumpărate. Toate astea, doar pentru a vedea, în scurt timp (și de la primul magazin) că acesta nu mai este “the most wonderful time of the year”. Nu știu dacă e de vină autoizolarea mea din ultimele luni sau pandemia, care ne-a resetat comportamentul de consum sau de relaționare cu ceilalți, cert e că simt tot mai acut că nu mă mai pot adapta la ceea ce se întâmplă dincolo de gardul curții mele. Niciodată nu am găsit în Jumbo o atât de mare îmbulzeală și aglomerație, rafturi goale, produse alandala, amestecate, de parcă oamenii au trecut cu o disperare frenetică peste jucăriile stivuite acolo, fără respect pentru munca celor care le-au aranjat frumos. Pur și simplu, le-au văzut, le-au pus în coșuri și apoi le-au abandonat câțiva zeci de metri mai încolo, la categoriile nepotrivite. O goană nebună pe culoarele tot mai înguste ale magazinelor, o masă amorfă de oameni de toate felurile, o colecție obositoare de alegeri și răzgândiri, conversații amestecate și auzite atât de clar, din cauza apropierii dintre noi.

În Pepco a fost și mai rău: nu aveai, efectiv, loc să te miști, nu mai vorbesc de plăcerea cu care, personal, intram altă dată în magazinul acesta să mă uit la obiectele de decor interior și care acum era ucisă, din start, de la intrare. Cristi, lângă mine, fierbea și colcăia și l-am iubit infinit pentru că știu că nu suportă să stea în aglomerație și, mai ales, în magazine. A făcut asta pentru mine, căci știa cât îmi doream să ies, după atâtea săptămâni.

Ceva s-a întâmplat cu noi, oamenii, în ultimii ani. Ne-am știrbit mult stima de sine, ne-am îndoit coloana vertebrală într-atât încât am uitat să privim în sus, către lumină. Ce ni s-a întâmplat? Parcă trăim o hipnoză generală și văd asta, în primul rând la mine. Am acceptat îmbrâncelile celorlalți, căldura înăbușitoare din magazin, timpul pierdut inutil la cozi (atât la intrare, cât și la ieșire), am acceptat iritarea pe care o simțeam de la goana nebună-nebună a celorlați, în căutarea disperată a unor cadouri (“care să-i bucure pe cei mici”), fără a-mi mai da voie să savurez plăcerea și bucuria cu care se presupunea că trebuie să aleg eu darurile cele mai potrivite. Simțeam că nimic nu îmi place, că nimic nu se potrivește Ioanei, fie pentru că ni se oferă produse atât de slab calitativ sau lipsite de originalitate, fie pentru că atât timp cât ceilalți gonesc pe lângă tine și urlă și aleargă și vorbesc unii cu ceilalți de la distanțe de câțiva metri, peste capetele altor oameni la fel de grăbiți și disperați să „apuce”… e greu să te conectezi cu tine și să fii prezent în a alege cu sufletul.

Ce s-a întâmplat cu noi? Am ajuns să ne bucurăm că avem acces în locuri în care ne cheltuim banii și suntem tratați cu lipsă de respect. Ne supără această lipsă de respect a celor ajunși la putere, manifestată prin decizii luate cu talpa piciorului, dar nu vedem că și noi o exercităm unii asupra altora. Nu ne interesează că celălalt dorește, poate, să staționeze liniștit în fața unui raft. Dacă unul este grăbit, își exercită dreptul de a împinge. Nu simțim pic de empatie pentru nevoia de liniște a celui de lângă noi. Dacă nevasta unuia e la capătul celălalt al culoarului, el strigă vârtos, peste capetele tuturor. Exemplele pot continua. Forfotă, aglomerație, plânsete de copii speriați sau plictisiți, puși în cărucioare, printre jucării.

Am plecat din cele două magazine cu un gust amar. Abia așteptam să îmi iau copiii și să ne întoarcem acasă, acolo unde e liniște, calm, cald și armonie. Acolo unde încercăm să construim normalitatea noastră, însă de aseară mă tot frământ. Cum, cum îi ajut pe copiii mei să se adapteze la ceea ce este afară, dacă eu însămi simt că nu îmi mai găsesc locul? Îi cresc într-o oază de liniște și respect, pentru ca apoi să iasă în lumea care îmbrâncește și urlă și demolează. Le cresc stima de sine cu răbdare, lăsându-i să se exprime așa cum simt, să își spună punctul de vedere, respectându-le limitele și “nu”-ul pe care mi-l dau, pentru ca apoi să fie nevoiți să intre în coloane și să aștepte tăcuți rândul în fața unui raft.

Am simțit o bucurie fără margini când am ajuns acasă și, sincer, în magazinele cu pricina nu aș mai vrea să merg până la anul, pe vremea asta. De dragul cercetării, cel puțin :), pentru a vedea în ce măsură se schimbă lucrurile. Încercând să văd partea plină a paharului, mă gândesc că, în fond, haosul ăsta ar putea fi de bun augur. Conștientizând ce este afară, am putea deveni mai atenți la armonia pe care ar trebui să reîncepem să o construim, în interior – în casa noastră și în noi înșine, deopotrivă. Poate că izolarea aceasta ne va ajuta să ne reclădim și, odată ieșiți din nou, la lumină, să ne întâlnim mai calmi, mai împământați, mai siguri. Poate e doar perioada de tranziție, în care nu ne mai regăsim în ceea ce este dincolo de pereții casei noastre, tocmai pentru a schimba lucrurile într-o direcție sau în alta.

Să așteptăm, așadar. Încă un an… Cine știe, poate că lucrurile se vor duce înspre mai bine. În fond, Crăciunul nu este în magazin, iar liniștea nu o putem lua din rafturi.