Te-ai întrebat vreodată? 

Ce ți-ai spune dacă te-ai întâlnit cu tine, în cel mai greu moment al vieții tale de până acum? Ar merita să faci exercițiul ăsta. E greu… “A-ți aminti înseamnă a trăi din nou”, spune o vorbă de duh (asta dacă n-ai vindecat răni și doar le-ai ascuns sub preș) și totuși, a te reîntâlni, din când în când, cu tine – cea care ai fost într-un moment trecut, când nu te-ai plăcut cel mai mult, nu poate fi decât benefic pentru drumul tău înainte.

Dacă aș putea ajunge lângă mine, în acel moment în care mi-a fost cel mai greu, m-aș lua în brațe și am tăcea împreună. Pentru că fix atunci n-ar fi nevoie de cuvinte. Mi-aș apropia, poate, obrazul de al meu și aș lăsa lacrimile să se amestece. Abia apoi cred că aș mormăi ceva, fără importanță, doar să mă scot din stare. Cred că m-aș lua de mână și m-aș purta, precum fantomele lui Dickens, prin etapele rămase cele mai vii, în amintire, ale vieții mele de până la cel mai greu moment.

“Îți amintești, la patru ani, când te priveai fix în oglinda de toaletă din cameră părinților, m-aș întreba? Și acum văd perfect cum erau poziționate toate obiectele de mobilier, televizorul alb-negru, biblioteca plină de cărți de la capătul patului lor, taburetul de sub măsuță și textura sintetică a materialului care acoperea buretele de pe el, cu fire trase, căci îți plăcea să tragi de câte unul și să vezi cum se încordează de-a lungul materialului. Părul tău tuns scurt, ochii mari. Te vezi, așa-i? Erai absolut convinsă că ai tăi… ai mei… în fine, ai noștri… au uitat să te ducă la școală. Îți părea că ești deja foarte mare. Știi, pe la 4 ani cred că încep amintirile să rămână întipărite în mintea noastră și aș vrea să-ți spun atât: capul sus. Într-o zi vor veni. Ei, copiii lumină, copiii minune. Ai tăi… ai mei… în fine, ai noștri, și vor avea și patru ani, ca tine, atunci. Grijă mare ce amintiri le construiești. 🙂

Și mai ții minte când aveai vreo opt ani? Dacă aș putea face un salt către tine, cea de atunci, mi-aș spune să mă joc mai mult. <<Știu, mi-aș zice, știu că iubești fake-urile astea chinezești de Barbie-like, cărora le ies mâinile și picioarele, când le îmbraci, dar ție îți par cele mai cool păpuși pentru că au talie și sâni. O să ai, într-o zi, și o Barbie, așa cum visezi. Mă rog, o să o ai pe la 26 de ani, când o să ți-o cumperi singură, din plictiseală și doar că să îți faci damblaua, apoi o să zacă într-un sertar, până o să te înduri să o dai unui copil. Și să știi că nu, nu o să te joci cu Barbie până când o să te măriți, nu, nu o să scoți cutia cu păpuși de sub pat și o să croiești haine până vine barbată-tu de la serviciu, așa cum pui tu la cale acum, la opt ani. O să mai crezi asta încă vreo trei ani, iar apoi o să visezi la Peter Andre.>>”…. Și uite așa, am râde puțin împreun, eu – cea de azi și cu mine – cea din momentul greu. Am râde de mine – cea fără de griji de la opt ani. Și poate și de cea fără de griji prea mari, de pe la 18, când sufeream de mama focului la prima iubire și scriam poezii pe bandă, de parcă eram casa de marcat de la Lidl. Apoi am râde amândouă tot de mine, cea de pe la vreo 22, care nu știa cum să-l părăsească mai repede pe băiat, fără să-l facă să sufere. Și tot atunci mi-aș spune să mă distrez mai mult, căci partea asta am cam ratat-o în anii tineri. “E frumos la BCU, măi fată, nu zic nu, dar las-o încolo de treabă. Chiar week-end de week-end?“. M-aș spune că viața e și mai faină decât în biblioteca publică. Și mi-aș spune să las naibii costumele alea de business woman cu care mă îmbrăcăm la 20 de ani, că să arăt de 40. Mi-aș spune că spre 40 o să îmi cumpăr oricum doar bocanci și blugi rupți, recuperând anapoda o tinerețe neconsumată rebel. Mi-aș spune să fac nebunii, să ies în gașcâ, să urc pe Motoare (pe terasa de pe TNB, nu pe două roți). Iar apoi aș râde iar, cu mine, cea din momentul greu și am conveni amândouă că mi-aș răci cura de pomană. “Nu te-nțelege, măi. Are doar 22. N-ai cu cine! O să vadă ea…“.

Abia pe la 29, dacă m-aș întâlni cu mine, mi-aș spune “Bravo, era și timpul să resetezi lucrurile. În sfârșit, ai înțeles care e treaba cu viața: există și dincolo de job, așa cum există și dincolo de oamenii cu care nu poți merge înainte. Viața înseamnă să trăiești momentul. Să te lași liberă, nelegată de lanțurile lui “trebuie”. Să te lași să privești oameni și nori cu aceeași profunzime. Să te îndrăgostești și să râzi când nu iese sau tocmai datorită acestui lucru. Să încerci până reușești sau până te plictisești. Să cunoști oameni noi și pe omul nou care se naște din tine, ca într-un cocon, și care iese la iveală frumos și liber, dacă îl lași. Ai înțeles ce aripi frumoase ai și cât de sus te pot ele înalța, iar secretul,  secretul sunt oamenii cu care alegi să te înconjori“. Și uite așa, aș sta eu – cea de azi, cu mine – cea din momentul greu și-am vorbi despre mine – cea nou născută după 29 de ani.

Apoi, la întâlnirea cu mine – cea de la 30, mi-aș spune “Da, măi, față, el e! Ai ales bine. Atât. Mergi înainte! O să te scoată din sărite, o să îl scoți din pepeni, dar o să trăiți iubirea, aceea adâncă, răsărită din încredere deplină, răsărită din tot ce fiecare din voi știe deja că nu vrea și se lasă uimit de noutatea a ceea ce poate fi, dincolo de planuri sau imaginație. Și va fi ușor și va fi greu, dar el e cel care va sta pe loc și care va putea să te care pe tine, cu toată poezia și visele, cu toate tăcerile și tonurile înalte, cu toată încăpățânarea și nervii tăi, cu tot zgomotul din tine și cu toată liniștea aceea adâncă pe care o porți și în care, apoi, te scalzi fără să mai auzi nimic”. 

Și-a apoi, la 32, ar fi exact momentul acela greu, în care ne-am întâlni să tăcem și din care am pornit împreună spre trecut, pentru a ne reaminti pașii făcuți frumos, prin viață. Aș atunci aș tăcea mult lângă mine, căci cel mai greu e să vorbești despre un timp prezent, care arde pentru unul și e doar cicatrice pentru altul. Dar după tăceri, mi-aș spune că vin dintr-un viitor senin și frumos, dincolo de imaginație. Că vor crește mânuțe grăsuțe de îngeri, pe perna de lângă mine, că va fi plină casa de chicote vesele și va fi plină viața mea de oameni frumoși. Că voi învăța să triez și să aleg. Că voi crește odată cu copiii mei, sub lecțiile lor. Că nu voi regreta nimic și că dacă voi mai face călătorii către mine, cea de cândva, să nu-mi dau voie să schimb nicio briză din ordinea vieții mele, căci fiecare fir de nisip mă va aduce către fericiri nebănuite. E necesar să treci și prin foc, că să vezi ce frumos te poți modela apoi, sub soare. Mi-aș spune că lecția vieții mele este răbdarea și că voi fi un elev tare îndărătnic, dar voi avea, într-o zi, și înțelepciunea de a vedea că fiecare hop asupra căruia am respirat răbdător, a decantat lucrurile cel mai bine. Și fiecare acțiune făcută din impuls, a tulburat și mai tare apele. Mi-aș spune să am încredere și credință, să fac ce simt și să caut să simt tot ce fac. Mi-aș spune că, uneori, e rău pentru a putea fi bine. Si-apoi mi-aș spune că o să învăț, într-o zi, să mă iubesc.