Cand Mamicesc...

Copiii – cum îi creștem: fortărețe sau biserici?

Ne înfurie arhitectura haotică tot mai sufocantă, din jurul nostru, însă nu ne dăm seama că, de fapt, ne construim edificiile după propria asemănare. V-ați gândit vreodată?

Unii sunt oameni-fortărețe: cu ziduri ridicate în jurul lor. Înalte și groase, adevărate murus-dacicus, în interiorul cărora nu pătrunde nimic. Mereu precauți, mereu vigilenți, gata de apărare. Primesc oaspeți rar, după ce îi selectează atent, dar pe o parte dintre ei îi păstrează cu sfințenie, timp îndelungat. Își coboară greu podul de trecere – singura legătură cu exteriorul – pentru a-i lăsa pe ceilalți să intre. Nu sunt neapărat reci precum zidurile de piatră, deși mulți s-ar grăbi să le lipească afișul ăsta pe porțile ferecate. Sunt doar mai singuri decât ceilalți, greu de pătruns și greu de alinat, mereu rătăciți în propriul univers, dar poate că nici ăsta nu e un lucru neapărat rău. Nu pentru ei, cel puțin.

Sunt oamenii-muzee: fascinanți și plini de minunății, dar statici și conservatori. Nu-i disloci din credințele și principiile care, de altfel, le dau un șarm aparte. Nu-i poți schimba. Nici nu trebuie, căci ei nu sunt deschiși pentru oricine, deși porțile lor nu-s încuiate niciodată. E doar o aparență…  Adevărul e că nu oricine le poate înțelege firea sau poveștile, prin urmare prea puțini le trec pragul. Lângă ei te simți fie vrăjit, fie plictisit de moarte, dar asta depinde în întregime de ceea ce ascund propriile tale ziduri. Sunt geniali, în lumea lor greu de înțeles. Dar singuri, superiori și dificil de iubit.

Mai sunt și oamenii-teatre. Îi recunoști ușor: strălucitori și atractivi, vorbăreți și plini de viață, cu povești pe înțelesul tuturor. Ușor triviali, ușor simpatici, ușor distractivi și ușor dramatici. Ușor aerieni și ușor artiști, ușor macabri și ușor… ușori. Nu strică să cunoști unul-doi, pentru diversitate, dar ia-i în doze mici. La început sunt fascinanți: atât de liberi, nonconformiști și colorați… Te vei convinge, însă, că au un număr limitat de piese pe care le reiau, de fapt, la nesfârșit, ca și cum le joacă pentru prima dată. Sunt cei care știu cel mai bine să trăiască prezentul, neplictisiți de profunzimi abrupte. Și, cine știe…poate chiar cei mai fericiți dintre toți.

Avem și oamenii-biserici: te primesc cu brațele deschise, mereu zâmbitori și calmi, mereu buni și iertători, gata să te îmbrățișeze și să te asculte. Îți alină durerile cu valurile cuvintelor mereu potrivite și par nepăsători că niciodată, dar niciodată nu îi întrebi, la rându-ți, cum le merge. Oamenii aceștia îți oferă încredere necondiționată și sunt mereu gata să-ți țină partea. Văd doar fața frumoasă a lucrurilor și te încarcă mereu cu liniște și siguranță. Sunt, însă, cel mai ușor de rănit, căci încrederea oarbă în oameni aduce, de fapt, schimbări în bine mai mult în povești, decât în realitate.

Mai sunt și oamenii-hazna. Nu-i caută nimeni, nu se caută nici măcar ei între ei, și totuși, se înmulțesc tot mai mult. Sunt cei în care totul este putred și strâmb, căci pare că au adunat în ei toată urâțenia lumii. Sunt cei care fac rău dintr-un firesc bolnav, care distrug și pângăresc și iau fără să ceară. E timpul să le acceptăm existența și numărul tot mai mare, căci orbi sunt doar ochii care nu vor să-i vadă.

Sigur, mai sunt și oamenii-pivnițe: adânci și ascunși, învăluiți într-o undă de mister care te atrage și te provocă, pentru ca mai apoi, odată ce ai pătruns în adâncurile lor, să rătăcești nebun în căutarea ieșirii. Uneori, nici măcar nu îți dai seama că mergi în partea opusă porților salvatoare. Odată prins în mrejele lor, sunt puține șanse de scăpare, căci acești oameni te sufocă prin cerințe și așteptări, te leagă cu lanțurile nevăzute ale datoriilor închipuite și te țin prizonier. Sunt nefericiți – așa cred. Pentru că pretențiile lor nu vor fi niciodată satisfăcute. Pentru că nimeni nu e suficient de bun să le stea alături. Pentru că lumea toată le e prea mică.

Avem și oameni-rulotă: nestatornici și aventuroși, mereu în mișcare, mereu plecați să descopere lumea. Mereu curioși, dar mereu expuși. Capabili să supraviețuiască doar cu strictul necesar. Conectați cu natura deși, paradoxal, nu au rădăcini niciunde. Sunt frumoși, curajoși, dar nevăzuți.

Și mai sunt oamenii-hale: plini de vorbe goale. Lângă ei nu-ți auzi decât propriul ecou, pentru că nu găsești de-mpărtășit niciun punct comun. Adesea îi recunoști după zgomot – sunt glăgioși și obositori, vorbesc mult și gol. Sau tac și zâmbesc tâmp, mimând idei.

Ce plan arhitectural haotic și bizar suntem, nu-i așa? Frumos și respingător, deopotrivă. Cum ne creștem, însă, copiii? Cum le explicăm ce uși să deschidă și pe care să le ocolească, când tocmai noi înșine am învățat asta empiric?

Le cultivăm abilitățile de a-și înălța zidurile sau îi hrănim cu încredere în oameni, pentru a-și lăsa porțile deschise? Îi facem fortărețe puternice – dar singuratice sau biserici tămăduitoare – dar vulnerabile? Mă-ntreb dacă, de fapt, e în puterea noastră să decidem…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *