CÂND SCRIU..., MĂMICEALĂ

Copilul mare e tot mic. Dar, uneori uit…

Uneori uit că nu are nici măcar patru ani. 

Îmi pierd răbdarea când o trimit să îmi aducă un scutec pentru bebe, dar ea nu mai vine înapoi, pentru că între timp s-a întâlnit cu păpușa uitată pe scară și au început să vorbească. 

Mă enervez când ne așezăm pe jos, să ne jucăm Pengoloo sau Alfabetarul, iar ea se ridică după 5 minute și pleacă în altă parte. 

Mă supără când își murdărește bluza, la 10 minute după ce i-am dat una curată, și îmi cere să i-o schimb iar, pentru că nu vrea să stea murdară, chiar dacă nu iese din casă. 

Mă îngrijorez când văd că nu stă locului nici măcar 30 de minute, să înceapă și să termine o activitate. 

Mă rățoiesc la ea că îmi sare în spate chiar când încep să-l alăptez pe frate-su sau pentru că are chef să se joace cu el tocmai atunci. 

Mă încrunt când începe să cânte din toți rărunchii, la trei minute după ce bebe a adormit, linistit, în căruț. 

Pentru că, da, uit că nu are nici măcar patru ani, deși a devenit, dintr-o dată, copilul mai mare. Iar ea mă priveste cu ochișorii aceia mari și văd în ei o frică întiparită acolo. Frica de a pierde iubirea mea. Frica de a nu fi acceptată. Frica de a cădea de pe locul acela înalt și sigur, pe care mami și tati au înălțat-o.

Pentru că… înainte de bebe, ea putea să cânte din toți rărunchii, iar eu aplaudam. Înainte de bebe, ea putea să sară în spatele meu oricând, fără a fi certată. Înainte de bebe, eram acolo, disponibilă și gata de joacă, de cele mai multe ori. Înainte de bebe, știam că nu are nici măcar patru ani și era ok tot ce făcea. Sau nu făcea. 

De fiecare dată când o cert, îmi pune în față o oglindă și mă forțează să mă privesc în ea. Iar acolo, sunt tot eu – cea care promiteam să nu îi impun limite. Și, dintr-o dată, devin mică. Mică și rușinată, căci ea, la cei nici măcar patru ani, cu privirea tristă de a fi fost certată, găsește puterea să spună șoptit, speriat, timid:

“- Mami, tlebuie să învățăm să nu ne supălăm…”

Îmi pare că toată înțelepciunea lumii iese din gurița ei mică. Și atunci îmi scot toate bicele din buzunarele minții și mă lovesc cu ele peste limba gândurilor, până mi se inundă ochii de lacrimi și sufletul de vină și rușine, căci supărările mele trecătoare pot crește ziduri veșnice între noi două. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *