Cu noi când o să ținem?

Cu noi când o să ținem?

Valuri de încercări după valuri de încercări. Mi se pare că pleiada de trăiri și sentimente, pe care le experimentăm de câțiva ani încoace, este tot mai intensă și mai largă. Teamă, milă, empatie, revoltă, frică, indignare, speranță, conștientizare, resemnare, din nou, teamă, teamă, teamă. Tot mai multă teamă. Abia am început să sperăm că pandemia este pe sfârșite, că vor ieși la iveală toate sforile unui spectacol cu marionete, care s-a montat peste tragedia unei ameninări reale (sau că nu vor ieși, pentru că ne-am obișnuit să credem fără a mai cerceta), când o nouă frică a venit în viețile noastre. De câteva zile trăiesc cu o senzație apăsătoare de teamă și neputință și mă tem să formulez în minte, clar și concis, răspunsul la întrebarea “ce am face, dacă….”.

Este cumplit. Cumplit să trăiești sub amenințare, cumplit să îți strângi copiii la piept, în timp ce-ți părăsești casa – acel spațiu care, până mai ieri, însemna zona ta de siguranță și confort, pentru că, da, minimul de siguranță și confort este un drept al fiecărui cetățean de pe această planetă.

Empatizez cu tragedia mamelor din Ucraina și îmi trece prin minte că “a empatiza” devine acum un cuvânt prea sec și rece, care nu exprimă suficient de bine ceea ce simt. Poate îl percep așa exclusiv prin prisma evenimentelor recente și a tulburării din ultimele zile. Am o senzație ciudată de amorțire și o nevoie acută de a ști că totul va fi bine. Viitorul nu-l garantează nimeni…

Cu toate acestea, nu pot să nu mă gândesc ce ne ține în loc, pe noi, ca popor, să acționăm și să ne mobilizăm și pentru noi, așa cum o facem, când este nevoie, pentru cei apropiați nouă? Sunt impresionată de modul în care s-au organizat românii pentru a da prim ajutorul de care refugiații din Ucraina au nevoie. Pentru mine, acest lucru este o dovadă în plus că românul, când se ridică, mută munții, schimbă cursul apelor, își ia țara înapoi. DACĂ vrea. Mobilizarea aceasta e o dovadă în plus a faptului că putem, o dovadă a resurselor de umanitate și voință, care zac în noi. O dovadă în plus, dar și o mirare amară, care crește în gât ca o nucă dură și naște – odată și încă o dată și încă o dată – aceeași întrebare: Dar cu noi? Cu noi când o să ținem? Pentru noi când o să ne mobilizăm?

De ani de zile, spitalele noastre sunt depozite de viruși și bacterii. Copiii de la sate nu au căldură în clase și încă își mai fac temele la lumina lumânării. Mă refer aici la cei care încă își mai fac temele, pentru că abandonul școlar a atins cote inimaginabile în România, mai ales în contextul pandemic încheiat subit.

Ne-am revoltat prea puțin pentru ceea ce se întâmplă în țară, pentru facturile colosale la utilități, pentru scumpirile nesimțite ale alimentelor. Pentru oamenii care nu au avut acces la tratamentele care i-ar fi putut vindeca sau ameliora suferința, pentru pădurile care se fură sub ochii noștri. Pentru foametea aproape generalizată din zonele rurale ale țării.

Câți influenceri sau lideri de opinie au fost total echilibrați în lupta asta absurdă dintre vaccinați și nevaccinați și au pus, în discursul lor, accent pe valoarea individului și pe dreptul lui de a fi liber să aleagă? Câți influenceri s-au abținut de la a nu eticheta și a nu jigni, mai mult sau mai puțin voalat? Câți au pledat pentru susținere reciprocă și pentru unire, mai ales că eram (încă suntem), cu totii, sub aceeași amenințare invizibilă a bolii?

Câte legi absurde nu s-au votat în ultimii ani, iar noi am stat pasivi, renunțând pe rând la drepturi și libertăți? Câte ilegalități nu s-au mușamalizat fără ca noi să mai cerem adevărul?

Mă uimește vitejia unora, cel puțin declarată, de a face front comun în jurul altor cauze, de a lua ei înșiși armele și de a lupta pentru alții. Mi se pare, de-a dreptul șocant. De vitejia asta avem nevoie și aici. Copiii satelor românești – au nevoie de ea. Bătrânii care nu au bani de medicamente – au nevoie de ea. Șomerii pandemiei – au nevoie de ea. Orfanii insitituționalizați – au nevoie de ea. Femeile agresate de soți – au nevoie de ea. Minorii bătuți cu sălbăticie de proprii lor părinți – au nevoie de ea. Minorele violate, devenite mame la vârste fragede – au nevoie de ea. De vitejia asta, care în aceste zile sare din atâtea degete și apasă atâtea taste până acum tăcute și nederanjate de ceea ce se întâmplă, este nevoie și aici – în țara asta. Unde au fost, până acum, ușile deschise ale celor care oferă găzduire, banii donați pentru hrană, mobilizarea generală pe care am văzut-o în ultimele zile? În România, avem copii și bătrâni care mânâncă o dată pe zi. Câți și-ar deschide ușa casei pentru cei fără posibilități de studiu, din satele îndepărtate?

Un război este cumplit. Să ne ferească Dumnezeu. Dintr-un război nu iese nimeni învingător, pentru că fiecare țară participantă își va plânge copiii trimiși pe front. Mă rog să se termine cât mai repede conflictul armat, atât de absurd și de inutil. Mă rog să fim tot mai mulți cei care înțeleg ce se întâmplă, de fapt și mă rog să ne rămână spiritul acesta altruist și față de propriul popor, când pacea se va reinstaura în țara vecină.

Ne putem ajuta copiii și bătrânii, dacă vrem. Ne putem apăra pădurile, dacă vrem. Ne putem alege cârmuitori mai implicați, dacă vrem. Ne putem uni și deveni mai puternici, dacă vrem. Ne putem apăra drepturile. Dacă vrem.

Apăram o tabăra sau alta, o cauză sau alta, o țară sau alta. E uman. Și creștinesc. Așa și trebuie să facem! Dar, totuși, de ce nu și pe noi? De ce nu și pe ai noștri? Cu noi când o să ținem?

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.