….Sigur, nu aș face din asta condiția primordială pentru un început de relație, dar dacă aș fi bărbat și soarta ar face să devin fascinat de mintea și frumusețea unei femei, care la momentul respectiv și-ar crește singură copilul, nu m-aș da înapoi de la a construi, alături de ea, o viață.

Se întâmplă, rareori, să rămân singură acasă, când Cristi e plecat în delegație câte o săptămână. Îmi plac perioadele astea – paradoxal – pentru că sunt provocări care scot din mine fațete neștiute. Îmi place oboseala crâncenă, îmi place modul în care sunt forțată să mă organizez, între perioadele de somn și veghe ale Ioanei, îmi place nebunia în valuri ale lucrurilor care trebuie făcute, unul după altul: să spăl, să gătesc, să întind rufele, să calc, să mulg, să hranesc copilul, să petrec timp cu el, să-l adorm, să-l schimb, să-i vorbesc, să-i cânt, să mai și citesc, să lucrez, să mănânc, multe dintre acestea, repetându-se de câteva ori pe zi. Ceea ce nu îmi place este, însă, singurătatea, noaptea. Nu am avut niciodată o problemă cu asta, până la venirea Ioanei. De când sunt mamă, experimentez, însă, un soi de teamă permanentă în timpul nopților, când Cristi nu e acasă: orice zgomot mă face să tresar. Orice lătrat al câinelui îmi pare o alarmă. În condițiile astea…nu pot să nu strig de admirație la gândul că, o mamă singură, experimentează astfel de stări în fiecare zi, nu doar o săptămână pe lună sau mai rar.

Dacă aș fi bărbat, aș iubi o femeie-mamă cu atâta devotament, încât mi-aș dori să-i ofer totul. Aș iubi-o pentru tenacitatea ei, pentru somnul pe care îl amână până când copilul e liniștit și doarme, pentru zilele în care își face „to-do list”-ul generos, ca să nu uite ceva din prea multele sarcini. Aș iubi-o pentru rapiditatea cu care își face dușul, de sub care iese mereu proaspătă, zâmbitoare și curată. Aș iubi-o pentru încăpățânarea cu care se concentrează asupra proiectelor sau job-ului de acasă, pentru a nu-și lăsa mintea să lâncezească exclusiv între legume fierte și pamperși. Aș iubi-o pentru nonșalanța cu care își suge degetul proaspăt tăiat de cuțit, pentru ca apoi să continue să toace legumele, pentru nestatornicia cu care se copilărește în fața copilului ei, în ciuda durerii de cap. Aș iubi-o pentru somnul pe care și-l întrerupe brusc dimineața, pentru a hrăni copilul care plânge sau trebuie schimbat ori, dacă e mai măricel, pentru a pregăti momentul în care acesta coboară la micul dejun sau se grăbește să plece la școală. Aș iubi-o pentru răbdarea cu care, zi de zi, verifică temele și reînvață lecțiile manualelor noi, pentru a-i putea explica mai bine, puiului ei, aspectele neînțelese.

Aș iubi-o pentru vocea caldă cu care, seară de seară, citește aceeași poveste sau pentru prăjiturile delicioase, pregătite pe fugă, chiar și atunci când nu are chef de gătit.

Aș iubi-o pentru curajul de a dormi noapte de noapte singură, nepermițându-și luxul de a-i fi frică, pentru modul în care repară în casă ceea ce se strică, pentru stângăcia cu care mânuiește un ciocan cu care, până la urmă, reușește să bată un cui.

Aș iubi-o pentru faptul că nu a uitat că are și o viață a ei. Simplul fapt de a o fi întâlnit în societate este o dovadă a fapului că n-a uitat să se bucure de viață, că nu s-a închis, neîngrijită, între patru pereți, resemnată și având ca unic scop creșterea copiilor săi.

Aș iubi-o pentru curajul de a fi luat viața de la capăt și de a fi ieșit dintr-o relație nefuncțională, într-o societate care te îndeamnă, mai degrabă, să îți duci crucea în nefericire lângă un bărbat pentru care nu mai reprezinți nimic, doar pentru că este tatăl copilului.

Aș iubi-o pentru simplitatea și naturalețea ei. Pentru modul în care a modelat-o viața, pentru maturitatea cu care știe să privească și să cântrească lucrurile. Aș iubi-o pentru decența cu care își alege cele mai potrivite haine și, întotdeauna, cea mai potrivită culoare de ruj – lucru pe care tinerele netrecute prin viață nu l-au învățat încă.

Inteligența unei femei se vede și în culoarea rujului ales.