Despre misteriosul caz al furiilor noastre de părinte – Schimbări care ar trebui făcute din “mers”

Despre misteriosul caz al furiilor noastre de părinte – Schimbări care ar trebui făcute din “mers”

De câteva zile, Ioana a trecut printr-o reconversie profesională. Este detectiv. “Detectiva-Ioana”, mai precis, ca să redau toată titulatura. Implicit, toți ai casei am fost promovați pe același post și raportăm între noi, iar ea se plimbă peste tot cu lupa și listează toate cazurile elucidate. Sau ne…

Îmmm… O pânză de păianjen… fără păianjen. Detectiva-Mami, unde-i păianjenul? Hai să-l căutăm că s-a pierdut!

Îmmm… Lustra din sufragerie nu are un bec. Aha! Detectiva-Ioana a rezolvat cazul. Nu se poate să se aprindă becul acolo!

Detectiv-Tati are păr pe piept. Vai, de mine, Mami, o să îi crească blană și lui Detectiv-Bogdi?

Uneori am și eu misiuni speciale pentru ea:

Detectiva-Ioana, te rog, găsește perechile acestor șosete, care au dispărut în mod misterios”.

Detectiva-Ioana, cine e piticul care vine și împrăștie jucăriile astea peste tot?

Și alte urgențe de genul acesta.

Acum două zile a venit în bucătărie, cu lupa ei în mână, s-a așezat pe scaun gânditoare și mi-a spus:-

– Detectiva-Mami, am un caz misterios.

– Ia spune-mi, Detectiva-Ioana. Ce trebuie să facem?

– Detectiva-Mami, cum se face că Detectiv-Bogdi, când face prostii, spune ea gesticulând cu lupa, voi nu vă supărați pe el și îi spuneți nu și tu îl pupi și eu când fac prostii mă certați și plâng?

Ce să vă spun, Detectivi-Oameni-Buni-Care-mă-Citiți? Cum să vă spun? Dacă cineva m-ar fi îngenuncheat atunci cu un pumn, n-aș fi simțit o presiune și o apăsare mai mare pe suflet, decât cuvintele astea, ieșite din gura ei mică, de fetiță apărută pe lume acum 5 ani fără 3 zile. Ochii ăia blânzi și naivi, în care citeam nedumerirea reală, nejucată, neprefăcută a “cazului misterios” m-au făcut să-mi dea lacrimile. Șimțeam că gâtul meu se umflă și doare, doare până la sugrumarea oricăror cuvinte. Am derulat instantaneu în minte episode în care, pe Bogdi îl îndepărtez blând de locul în care face “prostioara”, iar pe Ioana o cert imediat, încruntată, pentru că nu e atentă, pentru că uită că am rugat-o să nu…, pentru că e cu capul în nori, pentru că nu stă locului, pentru că nu face cum trebuie, pentru că…

Mi-a crescut nodul din gât cât un măr cu spini, pentru că am realizat că fetița mea “mare” vede și simte o diferență pe care eu n-am crezut că o fac. Vede și simte că tonul vocii mele, când mă adresez ei, este mai ferm și mai demanding. Vede și simte că a pierdut acea parte din mine care, altădată, era doar a ei.

Nu a țipat, nu a făcut crize de isterie pentru captarea atenției. Nu l-a împins pe frate-su de pe scări, când nu ne uitam. (Aici am încercat o glumă schiloadă). Pur și simplu, mi-am dat seama cum doar s-a frământat atât timp, cum mintea ei mică – și totuși, atât de mare – a transformat durerea schimbărilor în cazul ei misterios de „detectivă” și a pus problema blând, ca o mângâiere.

Ea – a mângâiat cu întrebarea. Eu – am luat-o ca pe un bici. Ce înseamnă percepțiile și filtrele personale! Ce înseamnă vitraliul pe care ni-l punem pe ochi, în ani și ani, și cum ajungem să luam până și iubirea drept un reproș, adesea.

Mi-au dat lacrimile. De vină și rușine.

– Mamiii, ai lacrimi la ochi?

– Păi, Ioana, nu știu cum să rezolv cazul, puiule…Altceva nu am știut să îi spun. Și atunci am plâns și mai tare, pentru că nu m-am putut abține, pentru că NU ea era de vină. Nici „cazul” ei. Nici iubirea. De vină eram eu!

Eu, în relație cu mine.

Eu care devin mama convențională fără să îmi dau seama, pentru că e întipărită în mine amprenta modului de educație autoritară, de atâtea generații, pentru că uit să rămân ancorată în prezent și acționez din programele alea pentru care nu găsesc timp să le rescriu.

Eu, pentru că sunt mereu în defensivă și mereu grăbită. Și am știut că nu ar trebui să vadă că plâng atunci când nu știu să rezolv ceva – eu, care vreau să le rezolv pe toate – însă atunci n-a mai contat. Am plâns liber, să se desumfle gutuia amară din gâtul meu și i-am spus că îmi pare rău, că mai greșesc, dar nu îmi dau seama.

– Ei, dar nu-i nimic, mami… Rezolvă Ioana-Detectiva! Ce-ar fi dacă, atunci când fac o prostie, tu nu mă mai cerți DEEEEEELOOOOC și doar îmi explici?

Atît de simplu! Atât de simplu este! Soluția asta a ei, firească, minunată, plină de iubire. Atât de la îndemână și, totuși, atât de greu de văzut, pentru mine, de una singură.

De câteva zile am luptat cu impulsul acela de a o mai certa. Încerc să opresc în gară trenul ăla al furiei, care vine șuierând și scoate fum. E greu. E greu să schimbi, la aproape 40 de ani, toată defensiva pe care ai adunat-o în tine. E greu să te ancorezi în “misterul cazului” și să cauți pe loc soluția, calm, distractiv, fără să începi să fumegi pe nări. Dar mi-am promis că o să o fac. E schimbarea aceea care trebuie. Trebuie. Trebuie. De ea va depinde relația mea cu Ioana și încrederea pe care EA o va avea în noi – echipa detectivelor Roman.

***

La aproape 40 de ani conștientizez tot mai mult nevoia de a adopta schimbări. Unele vin firesc. Altele se desțelenesc greu.

Pornind de la exemplele personale, am lansat 40mazing – categoria sub care, adesea, voi scrie despre schimbări și direcții, despre transformări și revelații, despre schimbarea de filtru în a privi viața în prag de 40 de ani.

Ce-mi doresc?

Să inspir. Să provoc declicuri și să ne găsim, noi, mamele, vocea autentică. Să ne scuturăm de programele adânc înrădăcinate în noi și care azi și-au pierdut valabilitatea, dar care încă ne mai trag, asemenea unor resorturi, în comportamente repetitive.

Învățăm să fim mame, femei, fiice, prietene – în fiecare zi.

Partea bună este că e loc și e timp!

Leave a Reply

Your email address will not be published.