CÂND SCRIU...

Despre prietenii tăcute

Ai trăit vreodată experiența acelui gen de prietenie strânsă, intensă, dar care se oprește subit, la un moment dat când, pur și simplu, viața dă năvală peste tine – sau peste celălalt – iar telefonul rămâne mut? Și apoi, sentimentul ăla că e firesc să fie așa – să nu mai suni, să nu mai întrebi, să lași lucrurile să se oprească pentru că, dintr-o dată, fie nu mai rezonezi cu cel care îți era, cândva, cel mai bun prieten, fie că, de fapt, nu mai rezonezi cu tine, cel care obișnuiai să fii lângă cel mai bun prieten? Ori, fie celălalt nu mai rezonează cu tine, iar tu simți, înțelegi și accepți asta în mod firesc…

Sau, în contrabalans, ai fost cel care, subit, n-a mai fost contactat, dar ai lăsat lucrurile să tacă, semn că un dop – apărut firesc – a astupat nevoia amândurora de a se mai căuta reciproc?

Și-apoi, după probabil ani, ți s-a făcut dor de omul ăla cu care obișnuiai să împarți cele mai grăitoare tăceri, cu care te uita timpul în cafenele, cu care sporovăiai toate prostiile, când aveai chef de vorbă, în fața căruia ți-ai golit traista sufletului până la fund și el – asemenea, în fața ta?

Ți s-a întâmplat vreodată să suni, după ani, să ți se facă dor să nu mai fii singur și, la capătul celălalt, să fie aceeași voce a omului cu care, cândva, ai tăcut cel mai fericit? Sau tu, tu să fii cel sunat și să răspunzi firesc, fără reproșuri, fără un “De ce n-ai mai dat niciun semn?”, fără un “Ce-ai mai făcut în ultimii ani?”, dar cu o stare de reală eliberare, ca atunci când tragi de un dop într-o cadă plină și apa fuge fericită, în vârtej?

Cred că așa sunt adevăratele prietenii: cele care se pot opri, un timp, dar apoi se reiau firesc, ca și cum cei doi n-au mai vorbit de ieri. Ce contează ce a făcut unul sau altul în ultimii ani? Contează că acum sunteți amândoi acolo, împărțind un fir nevăzut al telefonului, pentru că Omul tocmai a sunat începând să-ți spună ce a pățit azi, ce l-a tras în jos și l-a făcut să plângă sau ce l-a bucurat până la hohote necontrolate de râs.

Cred că asta înseamnă adevărata loialitate: să nu arunci un laț după celălalt, doar pentru că tu ai nevoie de el, ci să-l lași să plece să-și ia gura de aer. E dreptul fiecăruia. Ca două gondole care plutesc liniștite, una lângă alta, ca și cum au stat așa, nedespărțite, de ani, când, de fapt, fiecare a rătăcit până nu de mult pe canal, în sensuri diferite.

Cred că așa arată adevărata virtute: să reproșezi absența unui om din viața ta, dar să știi când și cum să o faci. De fapt, nu e o virtute să nu reproșezi nimic! Când nu aduci reproșuri cuiva înseamnă că nu ai nicio pretenție de la tine. Înseamnă că nu știi să te autoevaluezi și nu știi ce meriți. Adevărata virtute este în a-ți alege momentul și cuvintele potrivite pentru reproșuri. Urmate de iertări.

Cred că asta este adevărata iertare: când o faci ca pe un dar către tine însăți, nu ca pe o favoare către celălalt.   

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *