Anul trecut, duminică, pe 22 noiembrie, m-am trezit la 5 dimineața. De fapt, doar m-am ridicat din pat, căci de dormit, nu reușisem să dorm. Urma ca la ora 6.00 să fiu la intrarea în maternitate, pentru a trece prin toate procedurile de internare. În scurt timp, avea să vină pe lume Bogdan – a doua noastră minune.

Relevant nu mai e atacul de panică pe care l-am avut în mașină, lângă Cristi – primul atac de panică din viața mea. Era pandemie, nu știam ce urmează, în afară de o spitalizare fără vizite din partea nimănui. Urma să trec, pentru a doua oară, prin operația de cezariană. Îmi spuneam că peste două-trei ore aveam să-l văd pe Bogdi pentru prima dată, dar eram îngrozită de panică. Aceeași panică pe care o trăisem și în timpul sarcinii: teama de a nu ne îmbolnăvi, teama de a nu se întâmpla ceva rău, teama de a nu fi ceva în neregulă cu bebe sau cu mine. Teama de a nu fi lângă Ioana atâtea zile. Nu o mai văzusem de vreo două săptămâni pentru că pe ultima sută de metri a sarcinii, când abia mă mai mișcam, Ioana a stat la mamaie și tataie, tocmai pentru că nu mă mai puteam ocupa de ea.

Nașterea în pandemie e grea. Ești doar tu cu puiul, amândoi vulnerabili, amândoi singuri, amândoi în dureri și confuzie, însă amândoi uniți de liane indestructibile de iubire. Pură, vie, luminoasă.

Mi-am dorit mult ca Bogdan să fie în zodia Săgetătorului și pentru asta am stat în ultima lună ca mama liliac, în pat, ca nu cumva să “alunece” mai devreme.

Îmi amintesc foarte bine fiecare moment parcurs: camera frumoasă (era prima naștere în spital privat), spațioasă, totul părea ca un început de vacanță, într-o cameră de hotel, cu excepția aparatelor de monitorizare de lângă fiecare pat. Televizor, noptieră, baie curată. Așteptam în liniște, cu auzul ascuțit, fiecare zgomot care se auzea dincolo de ușă. Două ore mai târziu eram pe masa de operație unde am vomat mai tot timpul – probabil o reacție la anestezie. Îmi amintesc doar că îmi era foarte, foarte rușine pentru că îmi era rău și asistenta trebuia să îmi șteargă mereu buzele. Când mi-am revenit, mi-am îndreptat capul spre lampa de deasupra mesei, în oglinda căreia am văzut întreaga operație, pas cu pas, strat tăiat cu strat tăiat, apoi capul micuțului meu, scos din mine. Apoi plânsetul, apoi cusutul fiecărui strat, înapoi. imaginile acestea mă vor însoți toată viața.

Partea minunată a fost că mi l-au adus pe Bogdi la foarte, foarte scurt timp după ce am revenit în salon, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul Ioanei, pe care am văzut-o abia a doua zi. Când mi l-au adus, mi s-a părut atât de urâțel încât că i-am zis în gând “mami, tu va trebui să înveți mult, ca să fii foarte deștept”… însă era atât de mic și neajutorat încât s-a activat pe loc acel instinct matern în care vrei să pupi și să miroși, să strângi în brațe și să protejezi, să hrănești și să mângâi, să alini și șă liniștești, să cânți șoptit și să asiguri.

A trecut un an – atât de minunat și de lin, cu mici provocări, depășite cu bine. Am învățat să las lucrurile să se aranjeze de la sine și, cumva, am convingerea că Dumnezeu le aranjează și le împletește tare frumos, în viața noastră, atunci când îl lăsăm.

Mi-am dorit mult doi copii. Cumva, după ce am avut-o pe Ioana, am crezut că, poate, un singur copil este suficient și nu m-am mai gândit la al doilea, desi băiețelul îmi apăruse, la un  moment dat, într-un flash pe care l-am avut cu noi patru, în fața casei noastre. În același timp, cineva îmi spusese că voi avea copii (deci, mai mult de unul), atunci când rătăceam după răspunsuri și garanții. Venirea lui Bogdan a fost al doilea cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat în viață și pentru asta sunt recunoscătoare.

ÎMI PARE RĂU, Bogdi, pentru că am lăsat teama și nesiguranța să mă domine, în timpul sarcinii. Trebuia să am încredere că venirea ta nu e întâmplătoare, că ești mai puternic decât pandemia. Trebuia să-mi reamintesc că te-am chemat atâția ani și să nu mă tem.

IARTĂ-MĂ pentru că n-am avut încredere în mine și în corpul meu. Am uitat că, de fapt, tu m-ai ales și m-ai iubit exact așa cum sunt.

MULȚUMESC că ai venit exact atunci când ai ales să vii! Sunt recunoscătoare și infinit de fericită pentru asta. Mulțumesc că mi-ai reamintit ce frumoasă este această perioadă de mămiceală, când totul, totul depinde de mine, când privirea ta e fericire pură când mă vede, când îmbrățișarea mânuțelor tale mici și calde este cel mai frumos colier pe care îl pot purta.

TE IUBESC! Infinit! Exact așa cum ești – cel mai frumos și cel mai vesel băiețel din lume. Cel mai blând și mai cuminte. Cel mai liniștit și mai cumpătat. Pentru mine, vei fi mereu cel mai cel, în toate! Și, da, am să te iubesc infinit, oricum vei alege să crești!