Ieri am cedat. Am plâns și-am urlat în pumni, pentru că, uneori, e greu. Greu tare să stai doar în casă, cu doi copii care te cer și te strigă, fiecare pentru el – 100%, cu casa vraiște, fără timp să poți face curat sau mâncare, fără energie de a mai spune copilului mare să nu mai aducă alte jucării în sufragerie, fără răbdare de a-l adormi pe copilul mic, care acum vrea să mișune și să exploreze peste tot.

Am cedat de ciudă pentru războaiele astea pe care le văd pe Facebook, în care oamenii se aruncă unii asupra altora, se urăsc, se amenință, se laudă că îi scot de pe listele de prieteni pe cei care au alte păreri și alegeri, de parcă esența unui om, blândețea lui, realizările lui, ceea ce înseamnă/spune/face sau a făcut el nu mai contează, dacă are alte păreri în aceasta învrăjbire.

Am plâns de ciudă că ne-am lăsat dresați și asmuțiți unii împotriva altora, iar când am început să ne mușcăm reciproc, autorii morali și-au văzut de excursii și relaxare.

Am plâns de frică. De frică de boală și de mila celor care au trecut prin ea. Am plâns de frică de oameni, căci i-am văzut pe mulți transformați în judecători lipsiți de obiectivitate.

Am plâns de nesiguranță pentru viitorul copiilor mei și de neputința de a face o lume mai bună, pentru ei. Am plâns pentru toate neplânsurile mele, oprite în gât, pentru toate fricile mele tratate cu exerciții de respirație și “Doamne ferește”, pentru toate momentele în care am tras de mine ca de gumă, să pot face. Și-am făcut.

Au mamele o forță aparte, dar când cad, cad pentru toate forțările de până atunci.

După ieri, m-am trezit azi cu o stare atât de bună, de parcă purtam o haină nouă, de sărbătoare. În ciuda perioadei pe care o traversăm, în ciuda știrilor, în ciuda scumpirilor nejustificate, în ciuda facturilor colosale, în ciuda taberelor tot mai agresive de vaccinați/nevaccinați, în ciuda (of, Doamne…) a situației politice.

M-am uitat la copii și mi-au dat lacrimile de fericire și cred că am simțit, pentru prima dată, (SIMȚIT – în adâncul meu, nu doar în minte), că noi ne alegem bătăliile. Și fericirile.

“I choose my battles” mi-a spus aseară, prietena mea de peste mări și țări, într-o conversație fără legătură cu plânsetul meu de peste zi. “I choose my battles” și am înțeles că Universul și Dumnezeul meu îmi trimit o cheie!

Azi am ales să fiu fericită cu toate sandwish-urile reci, mâncate pe grabă, din lipsa timpului de a mai găti și pentru noi – adulții casei, cu toată dezordinea asta înfiorătoare din casa noastră. Am văzut, dintr-o dată, frumusețea din ea, pentru că fiecare jucărie lăsată pe jos, fiecare firimitură de biscuiți de pe canapea, fiecare linguriță căzută pe sub masă înseamnă  o casă veselă, cu copii activi. Înseamnă o casă plină cu viață și râsete. Refuz să mai văd în dezordine limitările mele, frustrările și neputința mea de a mă ocupa și de acest aspect, să mai văd lipsa mea de timp. O să văd în ea bucuria și libertatea copiilor mei.

M-am simțit eliberată de lupta asta inutilă dintre oameni. Nu este lupta mea. Fiecare se zvârcolește cum poate și încearcă să se facă auzit. Unii mai agresiv – căci sunt prea mici s-o facă altfel. Am înțeles că suntem lăsați de izbeliște în țara asta și că tot ce putem face este să ne protejăm cum putem, cu ce ni se dă. Într-o societate normală, fiecare individ ar fi contat. În prezent, nu putem decât să mulțumim cerului că trăim măcar la acest nivel de dezvoltare și nu în lumi cu mult mai rudimentare. Măcar avem câteva opțiuni.

Am văzut limpede cât de adevărată este zicala că “schimbarea începe cu tine”. Dacă nu muști, scad șansele să fii mușcat. Chiar și a nu mușca este un stil de viață. Necunoscut pentru unii, dar atât de sănătos pentru cei care l-au adoptat. Trebuie dat mai departe, copiilor. Măcar generațiile următoare ar trebui să construiască totul pe armonie.

M-am trezit fără teamă față de incertitudinea viitorului. Cumva, am convingerea că lucrurile se vor aranja, dacă noi, mamele, ne încăpățânăm să facem lucrurile cu blândețe, în ciuda vijeliei de afară.

I choose my battles. Să ne alegem, așadar bătăliile. Să alegem în ce ne investim energia!

Au mamele o forță aparte și când cad, cad pentru toate forțările de până atunci. Dar și când se ridică, sunt de neînvins.