CÂND SCRIU..., MĂMICEALĂ

Îmi învăț copiii ce e singurătatea

Dacă ar fi să mă gândesc la un sfat general pe care l-aș da părinților, și care să se potrivească oricui, ar fi acela de a-și învăța copiii ce este singurătatea. Nu neapărat în ideea de a o iubi, ci de a nu se teme niciodată de ea.

Sunt copii care se nasc cu iubirea de singurătate. Își ridică în jur un cocon, în centrul căruia se simt bine, doar cu ei înșiși. Alții, însă, reușesc cu greu să facă față provocării de a fi singuri, chiar și în viața de adult.

Prea multe drame petrecute din frica de singurătate, nu credeți?

Singurătatea nu e urâtă. Doar concepția greșită despre ea este ceea ce îi întinează imaginea și o face un pericol pentru suflet. Dacă ne creștem copiii în ideea că singurătatea este un bau-bau al oamenilor mari, cel mai probabil vom sădi în ei prima sămânță a disperării. Și nu toți vor deveni genii, care să nască opere din suferință.

A fi singur e un drept pe care ar trebui să ni-l revendicăm adesea. E o nevoie vitală a noastră, a oamenilor, și e nevoie să ne creștem copiii cu o altă percepție asupra singurătății. Una pozitivă, constructivă, luminoasă.

E important să știi să fii singur. Și, ca să știi, trebuie să înveți. Mulți au chiulit de la lecția asta de viață și, iată – de aici spaimele, abuzurile, dependențele și dramele.

Aș vrea ca ai mei copii să nu dispere niciodată în momentele de singurătate. Poate că vor fi părăsiți de cei iubiți sau vor decide să părăsească. Poate vor avea perioade fără nimeni alături. Poate nu vor găsi, un timp, ceea ce caută sau poate vor striga și nu vor fi auziți. Aș vrea să îi învăț că singurătatea este oportunitate pentru noi începuturi (exceptând tautologia termenilor).

De ce vreau ca ei să învețe să fie singuri?

Pentru a-și putea auzi gândurile cele mai adânci, fără a se speria de ele, vreodată. 

Pentru a-și putea vizualiza visurile și a face planuri concrete, care să ducă la îndeplinirea lor. 

Pentru a putea crea și pentru a se putea cunoaște pe ei înșiși. 

Pentru a nu deveni dependenți de oameni sau lucruri care le fac rău. 

Pentru a ieși cu fruntea sus din orice situație sau relație care nu-i împlinește, fără a le fi teamă de liniște.

Pentru a nu crede că doar vacarmul este viața, și că dincolo de el, e doar hău. 

Pentru a nu dispera dacă vor fi, vreodată, părăsiți. 

Pentru a ști să se retragă la timp din mulțime, înainte ca aceasta să le consume toată energia. 

Pentru a învăța să trăiască mai mult pe interior, și mai puțin pentru exterior, mai mult pentru ei înșiși și mai puțin pentru ceilalți. 

Pentru a nu face compromisuri dureroase în viața în doi. Nu toate relațiile pe care le vor avea vor fi, poate, fericite. Vor trăi și finaluri de iubiri care le vor îngenunchia spiritul. Dacă se va întâmpla asta, aș vrea să vadă în singurătate mai degrabă un cocon protector, din care vor renaște ca fluturi cu aripi îndrăznețe și puternice, decât un abis negru, din care nu vor avea puterea să iasă. 

Cum ne putem învăța copilul ce e singurătatea? Cu pași mărunți, fără a forța, fără a impune. 

– încurajându-i momentele de joacă în camera lui sau într-un alt spațiu preferat, fără nimeni alături.

– neintervenind în jocurile sale, decât dacă suntem chemați,

– urmărindu-l de la distanță, fără să știe că suntem acolo. Îi vom da, astfel, șansa de învăța să fie stăpân pe situație.

– nesalvându-l ori de câte ori se produce un efect neplăcut al acțiunilor lui. Va învăța, astfel, să controleze singur situații de care este responsabil.

E nevoie să-i învățăm că, deși viața e mai frumoasă ÎMPREUNĂ, vor fi, poate, momente în care singurătatea îi poate salva.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *