Cand Mamicesc..., CÂND SCRIU...

La ATI, Dumnezeu s-a mutat în oameni

Am trăit cu impresia că cineva mi-a furat ziua de naștere. Vă mulțumesc pentru mesaje și gânduri bune. Nu am răspuns tuturor, încă, și nici nu le-am deschis pe toate pentru că pe 14 decembrie, ziua în care am intrat în cel de-al 38-lea an (deja!?), bebe Bogdan a făcut febră și ne-am “serbat” la spitalul de urgență. Nu voi detalia panicile mele. Nu folosesc nimănui. Voi detalia lecțiile vieții, primite în dar, în chiar ziua celor (deja) 38 de ani.

1. Am învățat ca nicio convingere nu folosește la nimic. Și nicio precauție. Ca mamă, am fost convinsă că un copil alăptat exclusiv nu se poate îmbolnăvi. Și tot ca mamă, am exagerat, poate, în sterilizări și dezinfectări, ba chiar am amânat cu jumătate de an intrarea Ioanei în colectivitate, tocmai pentru a-l proteja pe Bogdan, care urma să se nască.

Acum știu că dacă e să se întâmple ceva, se întâmplă oricum. Și, poate, deloc întâmplător, “ceva” – ul de care ne ferim cel mai mult vine mereu cu o lecție sau cu un scop. Dacă după depășirea crizei suntem mai buni, mai puternici sau mai deschiși, nicio suferință nu e în van.

2. Am înțeles că există oameni minunați acolo unde te aștepți mai puțin. De când sunt părinte, am trăit cu fobia acută a spitalelor de stat. De data aceasta, pentru prima dată, am pășit într-unul – Grigore Alexandrescu – unde speram să nu ajung niciodată din cauza a ceea ce se vehiculează în spațiul public: “viruși, bacterii, mizerie, personal dezinteresat, servicii slabe, nervi, șpăgi etc.”. Mămicilor, mergeți cu toată încrederea la GRIGORE ALEXANDRESCU, dacă va fi vreodată cazul. Nu doresc nimănui, dar spitalul arată impecabil (cel puțin în zona de urgențe, în care ne-am prezentat noi). Dincolo de modernizare, ceea ce m-a uimit a fost amabilitatea, empatia și delicatețea medicilor. L-au preluat pe Bogdan cu responsabilitate și căldură, au manevrat cu delicatețe fiecare ac, spatulă, termometru sau alte instrumente. Ne-au recomandat insistent internarea, ca niște oameni cărora chiar le pasă. Nu au fost locuri pentru noi la G. Alexandrescu, dar ne-au căutat loc la alt spital, cu recomandare de internare urgentă.

Aș vrea ca tot mai multă lume să vorbească despre experiența pozitivă întâmpinată într-un sistem de stat. Oameni minunați sunt peste tot, însă ne complacem, ca popor, în a critica și a scoate în evidență doar ceea ce este negativ.

3. Am văzut că Dumnezeu s-a mutat în oamenii de la terapie intensivă. Am ajuns la IOMC unde, până la 4 dimineața, am stat într-o camera izolată, până ce testul covid a ieșit negativ. Aici, în rezervă, ni s-a oferit grijă și atenție necondiționate. Bogdan a fost consultat de patru medici. Mi s-a explicat pe cele mai blânde și liniștitoare tonuri că vin medici pe diverse specializări, nu pentru că starea lui ar fi foarte gravă (nu o puteau stabili din prima), ci pentru că e nevoie să își confrunte opiniile și să ofere diagnosticul corect. Am fost internați la Terapie Intensivă – o experiență pe care nicio mamă nu ar putea-o uita ușor. Să mergi de-a lungul unui hol lung și, fără să vrei, să vezi prin gemurile saloanelor filmul dezolant al bebelușilor prematuri, în incubatoare, al celor cu malformații grave, abandonați, sau al celor conectați, prin multe cabluri, la aparate zgomotoase – e o imagine care ți se înfige în minte ca o căpușă. Aici e locul care are cea mai mare nevoie de Dumnezeu și El este. Este în oamenii care au ales să lucreze în această aripă a spitalului, să caute venele abia vizibile ale mânuțelor de bebeluși, să aline gemetele, să verifice frunți micuțe… Să le pese. Suntem de 4 nopți la ATI și ne așteaptă un weekend lung, tot aici, însă în timpul petrecut aici am realizat un lucru: că încet, încet, de la o generație la alta, zâmbim tot mai puțin. Uneori, uitam să ne bucurăm de ce avem și ne construim singuri griji, panici, scenarii, motive de stres. E nevoie de o lecție ca asta, ca să înveți să zâmbești mai des, să te bucuri, pur și simplu, de absența durerii.

M-a impresionat o doamna asistentă care asculta slujba la telefonul din buzunar, în surdină. Știi cum uneori, pe stradă, treci pe lângă cineva care lasă în urmă o dâră nevăzută de parfum? Doamna aceasta, cu telefonul în buzunar, intra în saloane și lăsa în urmă o “dâră” de Dumnezeu, o vibrație înaltă din sunetul slujbei, o lumina și o liniște aparte.

In salonul de lângă noi sunt doi copii abandonați (cred), cu mari probleme de sănătate. Se află la ATI de cel puțin un an. Majoritatea celor care lucrează aici intră la ei și îi înveselesc, îi iau în brațe, le arată cei trei brazi împodobiți. Le povestesc despre Moș Crăciun și despre globuri. Medicul le-a adus de acasă laptop și le rulează pe el desene și cântecele. Trebuie sa fii OM, să faci asta, iar la ATI nu am întâlnit altceva decât umanitate și oameni care și-au ales meseria cu sufletul. “Aici”, la ATI, există schimbarea aceea în bine, în normalitate, pe care noi, ca societate, o așteptăm. Și poate fi contagioasă dacă vorbim despre ea, dacă o facem cunoscută, dacă o îmbrățișăm și recunoaștem meritele doctorilor care au grijă de copii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *