Avusesem în plan, astăzi, curățenia de Crăciun, că tot a fost Ioana plecată câteva ore la bunici, însă am aflat că e zi de sărbătoare și am lasat să curgă lin momentul pentru odihnă. Un fotoliu, o cafea, o muzică liniștitoare pe fundal și gânduri. Ordine în gânduri…

Urmează încă un final de an și finalul celor 35 de ierni. Un săgetător își măsoară viața în ierni și săgeți :). Până la vârsta asta am crezut că mă cunosc destul de bine, însă viața m-a învățat că am în mine resurse nebănuite – de unele m-am bucurat din plin, de altele am fost surprinsă, înfricoșată sau mai puțin mândră. Cu toate acestea, ceea ce contează cu adevărat este că fiecare dintre noi suntem un pachet miraculos, lăsat aici cu un scop anume. Chiar și a nu avea un scop, este tot un scop în sine, până la urmă, căci în mod sigur, de-a lungul existenței noastre, tot reușim să influențăm, într-un fel sau altul, un alt destin.

Odată cu transformarea în mamă, pentru mine a început o metamorfoză pe care o trăiesc din plin, pe care o respir cu recunoștință și pe care o las să se producă, știind că rezultatul nu poate fi decât unul bun.

Am învățat că fricile sunt parte din noi. Nu le mai opun rezistență. Le iau ca pe lecții, pentru că fricile îți aduc în fața ochilor scenarii care încă nu s-au întâmplat în realitate, iar partea lor pozitivă este că te ajută să fii recunoscător pentru prezentul liniștit.

Am înțeles ce înseamnă că “Dumnezeu lucrează prin oameni”. El este parte din ființa noastră și oferă fiecăruia ceea ce consideră. Așadar, ceea ce are fiecare în viață este rezultatul unei rațiuni mai presus de înțelegerea noastră și, prin urmare, cel mai bun lucru pe care îl putem face este să ne uităm în propria ogradă – la motivele proprii de bucurie și recunoștință, la eșecurile proprii, la cotloanele în care trebuie umblat pentru a aduce lumină și a face ordine, la fisurile care mai pot fi reparate.

Am învățat că e mai bine să fii burete, decât robinet, când vine vorba despre relații sociale. Cred că e bine să îi asculți pe toți, să alini – dacă îți stă în putere să faci asta – dar niciodată, ni-cio-da-tă, ceea ce absorbi de la cineva, nu trebuie vărsat la altcineva, atât timp cât acest lucru nu produce binele nimănui. Și, poate, nici atunci…

Am descoperit cât este de minunat să creezi. În fond, nu contează atât de mult rezultatul, ci starea pe care o trăiești atunci când dai frâu liber imaginației și îți lași mâinile să lucreze. Îmi amintesc că în urmă cu ceva timp, când tristețea devenise o stare firească pentru mine, am luat parte la o conferință a unui profesor pe care îl respect foarte mult, pe teme de radiestezie și dezvoltare personală. Cumva, eram în perioada căutărilor de răspunsuri sau de garanții că totul urma să fie bine…sau poate doar în perioada căutării liniștii. Am ascultat atunci acest îndemn, legat de creație. De bucuria de a găsi, în viața noastră, motivul pentru care să facem lucruri care sa ne bucure, pentru că simplul act creator îți aduce în viață o energie minunată. Astăzi îmi dau seama că firea mea a fost mereu atrasă de actele artistice, fără să îndrăznească prea mult să pătrundă în ele, din cauza raționamentelor mult prea drastice pe care mi le stabilisem, ca mod de gândire și de acțiune. Am lăsat, însă, finalul de an să îmi ofere încântarea modelării lutului polimeric în obiecte care îi bucură pe cei din jurul meu. Sunt recunoscătoare pentru acest dar și, tocmai de aceea, am ales să donez, la rândul meu, o parte din ceea ce îmi oferă această bucurie a modelajului. Magia faptelor bune, uneori, stă în lucruri simple…

Am înțeles că odată cu statutul de părinte, nu devii profesor, ci elev. Copiii vin să te (re)învețe răbdarea și atenția pentru detalii, gingășia și tandrețea gesturilor mici. Zâmbetul. De când sunt mamă, am reînvățat să fac firesc ceea ce cărțile de dezvoltare personală te învață în pași metodici: să zâmbesc. Să încep fiecare zi recunoscătoare pentru minunea din viața mea. Nimic nu e mai frumos decât atunci când Ioana se trezește și strigă “mami”, când mă privește cu reală bucurie în ochi, când își întinde mânuțele spre fața mea, când se apropie cu un muaaaa, oferindu-mi un “pup” din proprie iubire. (Mi-am promis, cândva, că n-o să-mi stresez niciodată copilul, mai ales în public, cu “spune o poezie”, “pupă-l pe X” sau “pup-o pe mami”, așa că o las pe ea să-și oferă săruturile doar când consideră). Când ești părinte, experimentezi pentru prima dată în viață cum este să fii iubit absolut necondiționat, pentru ceea ce ești, pentru cum ești și….doar pentru că ești, cu pachetul tău de bune și rele. Când ești părinte, simți prin toți porii ce înseamnă să îți fie dorită prezența, ce înseamnă bucuria ochilor care vor să te vadă mereu, ce înseamnă dulcea și teribil de dificila responsabiilitate a creșterii și ghidării unui om(uleț). Când ești părintele unui copil, preocuparea ta trebuie să se îndrepte spre păstrarea acelei bucurii din ochii lui. Spre consolidarea încrederii lui în tine. Spre fericire.

Până să devin mamă, am trăit cu încordarea controlării lucrurilor din viața mea. Cu programe stricte, cu planuri bine puse la punct. Cu agende frumos aranjate, cu „to do list-uri” organizate. Știam în fiecare zi ce urmează să fac și ce urma să finalizez. Știam la începutul fiecărei luni cum îmi voi petrece week-end-urile. Știam ce și cât voi cheltui, ce voi găti, unde voi merge, cu cine voi alege să mă văd.

De când sunt mamă, am descoperit binecuvântarea momentului prezent. Sigur – cu fricile de mamă aferente, cu micile frustrări pentru că nu mai reușesc să duc nimic la bun sfârșit, cu haosul dezordinii din casă, al jucăriilor aruncate peste tot, al rufelor care stau câte 3-4 zile pe uscător, al prafului neșters de o săptâmână, al pereților pictați de micul artist, atunci când nu îl pot tot timpul supraveghea, al durerilor de tălpi când calc pe câte vreo roată dintr-o mașinuță demontată, căci Ioana rar se joacă cu păpușile, al insomniilor fără leac. Cu toate acestea, trăiesc imensa bucurie a lipsei programului strict, a relaxării vieții, a momentelor care contează.

Știu că sunt pe cale de a învăța și lecția încrederii depline în “facă-se Voia Ta”, iar gândul acesta este cel mai liniștitor balsam.

Am învățat că e bine să (mai) lăsăm lucrurile să curgă și în voia lor. Controlul nu este decât o iluzie care încrețește frunți și încordează mușchi. Uneori, hrănește vanițăți inutile. În fond, nu controlăm nimic sau, mai bine zis, nu controlăm nimic din ceea contează cu adevărat: viața, iubirea, sănătatea, liniștea…

Iubirea. Iubirea este cea mai puternică lecție dintre toate. Cred că e momentul să o lăsăm să ne predea…