CÂND SCRIU...

Lecțiile sunt ascunse în fiecare durere. Chiar și în cele fizice.

Am ignorat mai bine de o săptămână durerea de braț, pe motiv că mereu, mereu e ceva mult mai important de făcut decât să iau în seamă o durere în cot. La propriu. Copiii, mailurile, scrisul, job-ul, ordinea, gătitul… orice altceva a avut mereu prioritate. Până când, de trei zile, n-am mai putut să dorm de durere. Sau să mișc vreun obiect cu mâna dreaptă. Și atunci am văzut cum se prăbușește, ca un castel de cărți, toată rânduiala priorităților mele. N-am mai putut să mă joc cu copiii (abia reușesc să-l ridic pe cel mic, în brațe), s-a încheiat capitolul ordinii, gătitului, fotografiatului ș.a.m.d., iar durerea surdă și continuă mi-a luat gândul de la scris – una dintre nevoile mele de bază.

Facem asta, noi, mamele. Ne lăsăm pe ultimul loc. Copiii noștri ne văd super-eroine, dar noi chiar ajungem să ne credem asta. Ne ignorăm durerile și nevoile, până în piscul absurdului, iar când durerile astea răzvrătite de nepăsarea noastră ne scot din rutina zilnică, ne înțepăm în capetele de lance ale limitelor: totul se desfășoară prea lent, doctorul nu ne poate primi pe loc, tratamentul nu acționează suficient de repede, durerea nu trece ca prin minune și astfel se revarsă din noi toată, toată această grabă de a ne putea întoarce, din nou, la aceeași listă de priorități, în care noi nu ne aflăm pe primele locuri.

Teoria o știm. E banală: „fii bine cu tine, ca să fie bine pentru ceilalți”. Dar practica? Aici avem de lucru. De generații întregi de mame, procedăm la fel: uităm sau amânăm să fim bine cu noi, să ne întrebăm care sunt nevoile noastre de bază, să ne stabilim condițiile nenegociabile pentru relația cu noi însene.

Am stat mai bine de o săptămână cu o durere crescândă în braț, sperând că „mâine o să fie mai bine, doar trebuie să treacă” și azi, în așteptarea programării la medic (când, în final, m-am hotărât să merg, cu toate scenariile ipohondre din minte), când picii încă dorm, stau și mă întreb ce am realizat?

  • Mi-am învățat fetița că trebuie să reziste cu toată forța când îi e greu, să nu ceară ajutor.
  • Am lăsat-o să mă vadă cocoșându-mă de durere, dar spunând „O să-mi treacă. Mami e puternică”.
  • I-am transmis subliminal teama de doctor și, mai ales, i-am arătat că, în ciuda durerii crunte, treaba, acasă, trebuie făcută. De ce?

DE CE?

Pentru că eu am văzut asta la mama mea, așa cum ea a văzut asta la mama ei?

Pentru că ne amuzăm (măcar atât merităm și noi, femeile… Nah :P) de glumele clasice cu bărbații care zac două săptămâni după o răceală de 2 zile jumătate dar, cumva, știm că pentru sănătatea organismului și a minții, așa ar fi cel mai bine, de fapt, să procedăm, luându-ne încet și blând după o boală sau durere?

Pentru că am crescut într-o societate în care femeia trebuie să demonstreze super-puteri și super-rezistență, ca să fie valorizată?

Pentru că ne temem să ne admitem limite sau să ne recunoaștem temporar înfrânte?

Pentru că dorința de a ține lucrurile sub control este mai mare decât nevoia de (auto-)eliberare, temporară?

Pentru că ne e frică să ne arătăm vulnerabile?

Durează să schimbăm convingeri și concepte, cu care am crescut și pe care le-am adoptat mai mult sau mai puțin conștient. Atât timp cât începem să conștientizăm că lucrurile pot fi făcute și altfel, începe și schimbarea. Iar schimbarea este necesară, pentru că SUNTEM MAME, NU SUPRA-MAME, ȘI CREȘTEM OAMENI, NU SUPRA-OAMENI.

Vulnerabilitatea nu e o slăbiciune. Este momentul de respiro al sinelui. Cred că atât timp cât nu ne dăm voie să fim și înfrânte de propriile limite, nu vom putea sădi în copiii noștri bucuria victoriei. Viața nu e un șir de succese și e important să înțelegem acel lucru simplu, atât de evident, dar atât de greu de interiorizat:

NOI TRĂIM CU NOI ÎNȘINE. TOATĂ VIAȚA. Să ne luăm blând :).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *