CÂND SCRIU...

Lucrurile-care-nu-se-spun

“Vreau să scriu o carte despre tăcere.

Despre lucrurile pe care oamenii nu le spun.”

(Virginia Woolf)

Cred că undeva, pe drumul spre civilizare(?), am pășit pe terenul lui “nu-se-spune”. De atunci ne autocenzurăm vorbele până la mutilarea simțurilor, pentru că tot ce rămâne nedomesticit de cuvinte, crește sălbatic în suflet.

Am fost modelați (cel puțin, cei din generația mea) cu regulile tăcerilor istovitoare, care ni s-au lipit de sine într-o simbioză perfectă. Rezultatul: paradoxal,  suntem tot mai singuri, în ciuda faptului că tăcem pentru a nu-l deranja pe celălalt. Așa că am învățat să nu (mai) spunem nimic din “ce-nu-se-spune”, dar ne gândim obsesiv la ce nu putem scoate afară din noi, prin cuvinte. Și refulăm în singurătate sau doar în fața acelei persoane de foarte mare încredere, față de care, de fapt, păstrăm alte lucruri-care-nu-se-spun, din aceeași teamă de a nu rămâne singuri. Ce carusel…

NU mă refer aici la lucrurile-care-nu-se-spun, dar care jignesc, pentru că nu e o virtute să îi arunci unui om în față că e tâmpit sau urât. (Nu mai vorbim de caracterul subiectiv al acestui gen de aprecieri). Eu vorbesc despre lucrurile-care-nu-se-spun, dar care TE jignesc. Pentru că tocmai ele nasc acel fir atât de subțire între ipocrizie și empatie: cu cât încerci să menajezi sentimentele celuilalt în detrimentul sentimentelor tale, cu atât devii tot mai ipocrit față de tine însuți. Sigur, rezistența acestui fir diferă de la o persoană la alta, însă am convingerea că lucrurile-care-nu-se-spun sunt numitorul comun al celor din generația mea.

Așadar…

Nu-se-spune când…te trezești cu musafiri auto-invitați, oricât de mult te-ar deranja acest lucru (și indiferent cât îți sunt de plăcute – sau nu – persoanele în cauză). Zâmbești și joci rolul de gazdă surprinsă plăcut, chiar dacă explodezi în interior la gândul programului dat peste cap. La polul opus, nu-se-spune nici cât te deranjează o vizită prelungită peste normele bunului simț, oricât de multe observații subtile faci că trebuie să termini un proiect sau că mâine te trezești devreme, că trebuie să speli copilul sau să-l culci. Așa că taci. Pentru că adevărul – în aceste cazuri – te-ar transforma pe tine într-un nepoliticos și într-un prost crescut, fără a mai ține nimeni cont de lipsa respectului (celorlalți) față de timpul tău.

Nu-se-spune că… ești dezamăgit de prietenul care te sună doar când are nevoie, pentru că nu vrei să-i rănești sentimentele, în ciuda rănilor tale deja create. Ar nega, oricum, cu argumente nenumărate, apoi ar înceta să mai sune, ofuscat de îndrăzneala supozițiilor tale. Așa că taci. Îți înghiți convingerea că ești folosit și răspunzi ori de câte ori ești apelat. Pentru că, măcar așa, păstrezi iluzia că mai ai un prieten în plus.

Nu se spune cât… de mult doare când cineva îți pierde cartea preferată. Sau geanta sau parfumul sau orice alt obiect împrumutat, mai ales când tu nu obișnuiești să împrumuți, iar excepțiile le faci doar în cazul celor care îți inspiră încredere. Nu-i poți spune că te simți rănit de atitudinea degajată a unui simplu “îmi pare rău”, urmat de o discuție pe o cu totul altă temă, semn clar că pierderea ta nu are nicio valoare. (“O carte, ce mare lucru?”). Așa că taci. Și rămâi frustrat, știind că tu ai fi avut grijă de un lucru împrumutat ca de ochii din cap, dar înghiți remarca pentru că face parte din lucrurile care “nu-se-spun” și pentru că, altfel, ai rămâne mai singur decât ești, de fapt.

Nu-se-spune cât… de tare te irită când cineva îți cere bani împrumut și apoi “uită” să-i mai dea înapoi, având convingerea că dacă ai avut să-i dai, înseamnă că mai ai, prin urmare nu-ți trebuie. Așa că taci. Și îți înghiți, din nou, cuvintele, ca pe niște pastile mult prea mari și prea amare pentru a le lăsa să se topească pe limbă. Pândești momentul în care tot tu, jenat, îți ceri înapoi banii, cu jumătate de voce și câteva scuze (tot din partea ta). N-ai cum să-i explici persoanei în cauză că te deranjează nonșalanța uitării, pentru că n-ar înțelege și pentru că, oricum, lucrurile astea “nu-se-spun”. Altfel… rămâi singur, stigmatizat drept un zgârcit care-și mănâncă de sub unghii.

Nu-se-spune că nu ai chef de conversații goale sau de invitații de complezență.

Nu-se-spune când știi că cineva tocmai te-a lucrat pe la spate și acum îți zâmbește candid, preocupat de ce mai faci.

Nu-se-spune când aștepți o mână de ajutor, iar ea nu mai apare.

Nu-se-spune când prezența cuiva te agasează sau când cineva vorbește prea mult, în timp ce tu arzi de nerăbdare să te ocupi de lucruri importante pentru tine.

Nu se spune când ești prea singur…

Este atât de evident că lucrurile-cere-nu-se-spun ne țin artificial și nerentabil lângă ceilalți, căci ne îndepărtează de noi înșine.

Și totuși. Până unde ar trebui să relocăm limita lucrurilor-care-nu-se-spun? Până la granița unei jigniri, cu siguranță! Căci atunci când un lucru-care-nu-se-spune rănește gratuit pe celălalt, ar trebui să rămână mut. Dar ce faci cu lucrurile nespuse, care sapă în tine? Le îngropi sau riști să le eliberezi condiționat?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *