CÂND SCRIU..., MAMI CREȘTE (dezvoltare personală)

Mami, tu te mai lauzi?

Mă uit adesea la ceea ce face Ioana: un desen despre care ea spune că reprezintă „o familie de melci, cu tatăl melc care mănâncă o căpșună” – dar eu nu reușesc să văd decât niște cercuri imperfecte, tăiate de linii drepte sau curbe, continue sau întrerupte; o figurină pe care ea o vede un-ursuleț-fericit-cu-burta-plină-de-miere-mergând-spre-grădinița-de-ursuleți, iar eu văd o bucată din plastilină, schimonosită și diformă; o rochie de bal pentru prințesă, cu voaluri fermecate – pe care eu o văd, de fapt, ca pe ceea ce este: un șervețel de masă, șifonat și rupt, înfășurat în jurul trupului imobil al păpușii. Știu că în spatele fiecărei creații este, de fapt. imaginația, iar eu încurajez asta. Mă bucur și intru în joc, întreb și ascult.

Imaginația copiilor este fascinantă. Lucrul acesta se știe și, da, este nevoie să le-o încurajăm. Nu despre imaginația lor, însă, aș vrea să vorbesc. Ci despre a noastră, a oamenilor mari, care pășim de la zi la zi în lumea tot mai rigidă a concretului.

Ne lăudăm copiii, nu? Îi lăudăm pentru fiecare familie de melci desenată abstract, pentru fiecare bucată de plastilină diformă – transformată în ursuleți-cu-burta-plină, pentru fiecare șervețel mototolit – devenit rochie de bal. Îi lăudăm pentru mica lor realizare și, adesea, mimăm un entuziasm colosal, pentru că vrem să construim în ei fundația solidă a stimei de sine și pilonii încrederii în forțele proprii, pentru că vrem să fie mândri de ceea ce au făcut și să găsească în ei motivația de a crea și mai mult, mai divers, mai variat, mai des. Îi lăudăm pentru că fiecare lucru creat de ei (și care, să recunoaștem, îi ține departe de tentația ecranelor) este, în fapt, și o realizare a noastră.

Îi lăudăm azi pentru lucrurile mici în ideea că, într-o zi, vor avea curajul și motivația să facă lucri mari. Dar tu, mami? Tu te mai lauzi?

Nu te-ai mai gândit de mult timp la asta, așa-i? De fapt, întrebarea chiar ți-a creat un scurt blocaj. Ia să vedem, ce ai răspunde?

Nu, nu te mai lauzi pentru că…

NU ai timp. Ăsta e primul răspuns liniștitor care îți vine în mine, nu-i așa?

NU ai făcut nimic demn de laudă, care să merite atenția. Așa consideri.

Laudele valoroase sunt cele pe care le primești de la ceilalți. Cu acest principiu am fost crescuți cu toții.

Cei care se laudă mult în exterior, ascund frustrări adânci în interior. E o explicație din abecedarul psihologiei.

Lauda de sine nu miroase a bine. E unul din proverbele învățate în clasa întâi.

NU vrei să spună lumea că „ți-au murit lăudătorii”. Măcar ai zâmbit la fraza asta care, cred eu, te-a trimis direct în copilărie, în mijlocul găștii de prieteni de la bloc. Cel puțin, pe mine m-a trimis. Era fraza cu care ne tachinam unii pe alții, când vreunul dintre noi începea să descrie ce are, ce face sau ce-l bucură.

Te compari mereu și mereu și mereu cu cei care îți pare că fac mult mai mult și mult mai bine decât tine. Și atunci intri în conul acela de rușine – pentru realizările tale mici, de frustrare – pentru limitările care te țin în loc, de tristețe – pentru lipsa motivelor de laudă.

Vezi? Am crescut cu atâtea sabotări și programe, încât nu e de mirare că nu găsim motivație pentru a ne lăuda pe noi înșine. Așa era societatea, pe atunci. Sau „modelul” de parenting. De fapt, părinții chiar ne învățau să nu le lăudăm altor copii cu jucăria nouă, cu bananele (necoapte) luată de ei, cu greu, pe sub mână sau cu televizorul color. A fost o vreme când eram învățați să stăm în linie, pentru că a ieși din rând putea crea suspiciuni. Sigur, e discutabil cu ce ieși din rând, ca de altfel și motivele de laudă, dar nu către extreme doresc să merg, acum.

Cu atâtea etichete negative pe care le atribuim laudei, totuși, pe copiii noștri îi lăudăm mereu. Și știi de ce? Pentru că…

– suntem niște părinți norocoși, noi, cei din generația de azi. Avem acces la informație, la influenceri motivaționali, la specialiști de parenting, care ne spun cum să reacționăm în momente dificile și cât de important este să lăudăm realizările și progresele copilului nostru, în drumul spre reușită.

– vrem să creștem în copii stima de sine și încrederea că pot reuși în felul lor unic.

– urmărim să ne încurajăm copiii să își găsească singuri soluțiile la probleme și propriul mod de exprimare.

– știm atât de bine ce efecte minunate au recunoașterea și validarea asupra încrederii în sine și atunci căutăm să oferim copilului nostru acest dar, cu fiecare ocazie.

Și atunci, de ce crezi că o astfel de recunoaștere sau validare a lucrurilor pe care le faci tu, zi de zi, nu ar avea aceleași efecte și asupra ta?

Sigur, ar fi minunat să le primim, în primul rând din exterior, însă, dacă ele se lasă așteptate, nu crezi că e timpul să ni le auto-acordăm, atunci când e nevoie?

Când cei din jur nu ne oferă validarea sau recunoașterea de care avem nevoie, în primul rând, încearcă să nu mergi la cea mai rea dintre concluzii: nu înseamnă că nu ești apreciată, iubită sau că ceea ce faci nu e bine. Poate însemna că și ei, asemenea ție, au fost crescuți cu aceleași concepte și frâne pe care tu, iată, începi să le conștientizezi.

Știi, e timpul să învățăm să fim noi cele mai bune susținătoare ale noastre. Sigur că ceea ce facem pentru casă, pentru copii, pentru cei dragi, nu intră, aparent, la categoria „realizări demne de laudă”. Sau (poate) nu în percepția comună a mamei de azi, care se împarte între foarte multe priorități. Cu toate astea, gândește-te că ai putea, foarte bine, să nu faci nimic din ceea ce alegi să faci și, cu această perspectivă în minte, ai un motiv în plus de auto-validare și recunoaștere. Nu crezi?

Când, în cadrul uneia dintre sesiunile mele de coaching, am fost întrebată „cu ce mă laud”, mi-am dat seama că nu am făcut asta deloc (cel puțin, nu în viața de adult și de mamă), din toate motivele enumerate mai sus. La polul opus, însă, când nu m-am ridicat la înălțimea așteptărilor sau când rezultatele nu au fost cele așteptate, m-am criticat mai dur decât oricine. Am feeling-ul că nu sunt singura care face asta, nu-i așa? Întrebarea principală e: la ce ne ajută lipsa de blândețe în cazul eșecului, și lipsa autorecunoașterii – în cazul reușitei? Dacă ar fi să îi întrebăm pe adepții parenting-ului de acum 30 de ani, vor spune că un eșec urmat de critici reprezintă formula sigură pentru succes, la a doua încercare. Experiența, însă, a demonstrat exact contrariul: un eșec urmat de critici, reprezintă formula sigură pentru teama de a încerca din nou.

Și atunci, ce e de făcut?

– Începutul e greu, dar nu imposibil. Ieși din tine și privește-ți realizarea așa cum o privești pe cea a copilului tău. Astăzi nu vei avea, poate, timp decât pentru a termina o mâncare bună sau pentru a finaliza curățenia într-o singură cameră. E minunat și atât. Bucură-te. Mâine, când copiii vor crește și dependența lor, de tine, va fi mai mică, vei avea, poate, timp să te întorci la proiectele tale – un job care îți place, un hobby care te fascinează. Toate astea își vor lăsa amprenta în mod pozitiv asupra stării tale de bine. Și asupra modului în care te privești.

Caută motive de laudă. Nu spune că nu ai. E un exercițiu forțat și peste mână, care se va ciocni, la început, cu acele convingeri adânc înrădăcinate în tine. De undeva, însă, e necesar să începi schimbarea. Gândește-te la tot ceea ce faci peste zi și vei vedea că universul tău se mișcă exclusiv datorită acelor lucruri.

Poartă-te cu tine așa cum te porți cu ai tăi copii: cu blândețe, cu toleranță și cu încurajări. Pornesc de la premisa că ești una dintre mamele care combină teoria parenting-ului cu intuiția și optează pentru metodele blânde de educație Dacă, pentru educația lor, ești mereu în căutarea unor metode blajine de corectare a greșelilor și încerci să-ți ții în frâu, pe cât posibil, furia și nervii, atunci fă asta și pentru tine.

Creează-ți propriul mecanism de auto-validare. Începi prin a puncta fiecare acțiune finalizată cu succes și prin a te lăuda, măcar în sinea ta, cu rezultatul. Nu contează banalitatea acțiunii, ci exercițiul în sine. Laudă-te pentru gustul mâncării. Este un motiv excelent. Ar fi putut fi cu totul altul, ai fi putut să arzi întreaga cină sau să greșești raportul de mirodenii. Nu ai făcut asta, pentru că grija și atenția ta au dus la rezultatul bun.

Începe să te lauzi! E timpul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *