S-au dus colăceii aceia grăsuți și catifelați de fetiță-bebeluș, căreia i se lumina fața doar când apăream în pragul ușii. Acum văd o siluetă suplă, înaltă și plină de energie, care aleargă prin curte după pisoii deja resemnați cu tratamentul de iubire sufocantă, chinuitoare și contorsionistă, pe care îl primesc în fiecare zi.

S-au dus “bațele” acelea mici și întinse spre mine, care se cereau luate și strânse, sărutate și drăgălite. Acum o prind tot mai greu la pupat, căci pe zi ce trece devine tot mai sigură și independentă, pășind tot mai departe de umbra mea.

Acum a apărut “r”-ul, clar și tunător, care dă contur limpede cuvintelor “fericire” și “patru”, căci spune tuturor, cu mândrie, că are “deja patru ani” și a crescut suficient cât să folosească singură cuțitul. De fapt nu, nu a crescut atât cât trebuie pentru asta, însă ea e convinsă și pregătită pentru orice.

S-au dus cuvintele stâlcite și adorabil pronunțate. Nu mai scoate “delocațiunile” (decorațiunile) de Crăciun din cutii, să primenească întreaga casă pentru sărbătorile de iarnă, încă de la mijlocul lui august. Au dispărut “paponii” (pantofii) și “zaulii” (dinozaurii), nu se mai întinde după “oculali” (ochelari) și nici nu se mai sperie de “pozitol” (supozitor). Cuvintele ei au căpătat azi haina perfectă. Mi-a rămas doar „vlupea”. Pe ea refuz cu îndârjire să o corectez și să-i dau forma corectă…

Cred că în ziua în care Ioana nu îmi va mai cere, la culcare, Povestea ursului păcălit de “vlupe” și-i va pronunța șiretei numele corect, va fi ziua în care voi lăcrima, în întunericul camerei. Pentru că atunci voi ști sigur că s-au închis pentru totdeuna ușile prunciei ei, că din acel moment va începe, cu adevărat, noua etapă.

Mai păstrez “vlupea”. E parte din ea și parte din mine. E parte din primii mei ani din viața de mamă. Mulțumesc vieții că m-a iubit atât încât să nu mă desprindă brusc de gingășia perioadei de bebelușeală, care continuă atât de frumos cu Bogdi.

Îmi amintesc cuvintele prietenei mele, G., care este singura soră (și cea mai mică), dintr-o familie cu nouă copii: “Mamei mele, când îi creștea copilul cel mic, i se făcea dor să mai aibă un bebe. Și-l făcea. Noi suntem nouă frați, cu totul”.  Are ceva aparte perioada de pruncie a propriului tău copil. O duioșie și o fericire fără seamăn și fără margini, cu care nu te mai întâlnești nicicând. O aromă care îți creează dependență, care îți lipește bebelușul de brațe și de piept, care îți naște în tine un dor crunt când ești departe de el. Sau când crește…

Mirosul… Mirosul de bebe. Privirea. Zâmbetul. Gânguritul și primele silabe. Apoi primele cuvinte știrbite, puse în propoziții nesigure, cu topică adorabil inversată. Începi să-l înveți, să-l corectezi blând, să-i pronunți tu cuvintele corect, pentru ca el să știe, să prindă și să deprindă. Îi repeți, îi arăți, îi cânți și îi vorbești mult. Îl oprești din greșeală și apoi pronunți cu el cuvintele rotunjite, încet, rar, răbdător. Iar și iar, de la capăt, ca să le audă corect. Totul până la “vlupe”. Fiecare părinte are o „vlupe”, în fața căreia se oprește din corectat. O lasă așa, să fie cât mai mult, o adoptă și o hrănește cu repetări intenționat distorsionate, o cheamă chiar el pe noul nume, o apără de alte corectări, venite din exterior, căci acea „vlupe” nu e doar un cuvânt stâlcit. E o întreagă epopee din viața de părinte. Iar ea e menită să dăinuie…