Cand Mamicesc..., CÂND SCRIU...

Ne creștem copiii cu multe jucării și multă seriozitate…

M-am trezit, acum câteva zile, cu Ioana lângă canapeaua pe care stăteam întinsă. Se îmbrăcase cu halatul ei de doctor și se încheiase – strâmb – la nasturi, în schimb fața îi radia de ghidușie. Avea, într-o mână, trusa de doctor (care trebuie oricum reînnoită de Moș Crăciun, că mare lucru n-a mai rămas din ea), iar în cealaltă mână – foarfeca cea mare. Am înlemnit, știind sigur că pusesem foarfeca pe un raft, sus, astfel încât ea să nu ajungă.

“- Mami, vlei să ne jucam de-a doctorul? Eu elam doctorul și tu mami!

Ioana, de unde ai foarfeca? Te rog, dă-mi-o. Știi că nu ai voie… 

Mai întâi să ne jucăm de-a doctorul, mami. Te log. Eu fac o scolbulă (scorbură) la tine în bultică și îl scot pe flățiol“.

Nu știu cum va fi cu doi copii, în schimb, văd ca Ioana e hotărâtă să afle asta, mai devreme decât mine. La propriu, pe pielea mea! 😊

Fac o mărturisire. Am toată admirația pentru mămicile care afirmă că perioada sarcinii a fost cea mai fericită din viața lor. Good for them! Pentru mine, însă, sarcina în sine nu are nimic în comun cu zenul sau iluminarea. Îmi place să fiu mamă, dar nu și gravidă. 

Mai sunt câteva săptămâni până la venirea lui Bebe-doi și, deși l-am rugat să nu se grăbească deloc, cu nicio zi (foarte important aspectul, pentru că o zi, în cazul lui, ar însemna o cu totul altă zodie), abia aștept, totuși, să treacă timpul până la termenul stabilit. 

Rezist cu stoicism oboselii, imposibilității de a mă mișca după bunul plac, greutății cu care mă ridic din pat sau urc scările, stării Mobi-Dick-știene, dar, mai ales, vinovăției de a nu mă putea juca. 

Ultimele două luni de sarcină, alături de un copilaș de 3 ani, plin de energie și dorința permanenta de explorare și scotocire – sunt mai mult decât dificile. Și asta nu doar pentru faptul că nu mai pot alerga prin casă, nu mă mai pot ascunde după uși sau intra pe sub mese. Pur și simplu, observ la mine o dificultate (care se acutizează) în ceea ce privește disponibilitatea sau cheful de joacă, și asta mă face să mă simt vinovată. Nu e doar limitarea fizică, impusă de sarcină, ci o anumită seriozitate care se cimentează, tot mai mult, în mintea mea. 

M-am simțit groaznic în momentul în care am conștientizat absurditatea unui moment: eu – citind o carte de parenting, iar Ioana, în cortul ei, jucându-se singură, vorbind cu jucăriile, inventând scenarii din care – deja – mami nu mai făcea parte.

Aș vrea să o iau în parc, să căutăm melci în gradină, să culegem frunze uscate, să disecăm fructe și să o învăț părțile componente, dar nimic din toate astea nu se concretizează. Uneori, am impresia că m-a abandonat copilul interior și a plecat de acasă, cu tot cu bocceluța inspirației și a lecțiilor despre joacă. 

Mă gândesc că urmează Bebe-doi, pentru care doresc să fiu 100% disponibilă, fără a lua niciun procent din acel 100% de atenție care aparține Ioanei. 

Ador să o privesc cum se joacă, dansează sau face “ciolbiță pentru tati”, din toate ingredientele pe care le găsește în sertare. Nu îi spun “NU” sau “nu ai voie”, chiar dacă experimentele ei culinare se transformă în haos și dezordine. Vreau să fie liberă să exploreze și să experimenteze, iar “nu” – ul să apară în dialogul nostru doar atunci când există riscul unui pericol, pentru ea sau pentru cei din jur. 

Cu toate astea, e greu să înveți pe cineva să se joace cât mai mult, în viață, dacă nu oferi permanent un exemplu în acest sens.

Oare când ne pierdem simțul jocului? 

Îmi amintesc că, în copilărie, eram fascinată de păpușile mele. Le făceam case, zeci de haine, le puneam păr (de la alte păpuși, care nu mă atrăgeau). Visam, pe atunci, că mă voi juca toată viața și eram convinsă că atunci când mă voi căsători, o să am un loc secret în care să le ascund, pentru a le avea la îndemână, după ce soțul va pleca la serviciu. 

Astăzi constat că am pierdut bucuria jocului. Și răbdarea. Mi-ar plăcea să mă  implic mai mult în lumea Ioanei, dar parcă niciodată nu e timp. Ori de câte ori o fac, o văd transfigurată de fericire. Cu toate astea, procesul devine greu, ca o roată metalică ce a prins rugină. 

Poate că și joaca e o lecție continuă, care se uită, dar care se poate și reînvăța. Vina e doar a noastră, a “oamenilor mari”, că ne transformăm în prea importanți și prea serioși, după ce devenim părinți. Prețul este unul mare: ne creștem copii, de mici, înconjurați de prea multe jucării, dar și de prea multă seriozitate. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *