Suntem ca stânca. Nu avem încotro. Trebuie să rămânem neclintite când mânuțele lor, firave dar tenace ca niște liane, se întind spre noi, ni se agață de haine și cer să se urce sus, tot mai sus, în brațele noastre, pentru a ne privi în ochi de la egal la egal . E datoria noastră să le arătăm lumea de la înălțime.

Suntem ca apa. Nu avem încotro. Trebuie să rămânem fluide și limpezi, când ne iau cu asalt valurile acelea de bucurie și de oboseală cruntă, de fericire fără margini și de nervi țepoși, apăruți dintr-o dată, de calm fără margini urmat, apoi, stres războinic, tumultos… E datoria noastră să le croim cursul, până la un punct.

Suntem ca aerul. N-avem încotro. Trebuie să ne păstrăm curate, căci ei ne caută, ne respiră și ne urmează. Își ascund năsucurile în cutia lor secretă, dintre gâtul și umărul nostru, și ne trag în piepturile lor cu lăcomie, când îi luăm în brațe. E datoria noastră să le asigurăm ceea ce au nevoie, pentru ca jocul să le rămână neîntrerupt.

Suntem ca lupoaicele. N-avem încotro. Trebuie să rămânem mereu la pândă, căci mintea lor curioasă, dornică de explorări, îi poate împinge în zone în care ar putea pierde controlul. E datoria noastră să îi protejăm până când vor alege să părăsească haita brațelor noastre.

Suntem ca bufnițele nopții. N-avem încotro. Cu ochii mereu deschiși, cu dor nebun de somn, dar cu vigilența mereu trează, cu gândul împărțit în mii de griji, cu frici imposibil de prins în cătușe. E datoria noastră să le veghem somnul împodobit de vise.

Suntem mereu acolo. N-avem încotro. Pentru că suntem mame.