Nu ne dăm viteze. Chiar suntem. :))

Nu ne dăm viteze. Chiar suntem. :))

Pentru prima dată, i-am lăsat pe amândoi la mama, duminică seara, și am plecat la teatru. (Să vă spun că de aproape 5 ani nu am mai fost? Nu, nu vă spun asta. It’s my dirty secret :).)

Ceea ce m-a uimit, două zile mai târziu, a fost remarca maică-mii, de la telefon: “Nu îmi imaginez cum reziști cu amândoi!” Unul vrea ceva, celălalt vrea altceva. Unul trebuie să doarmă, celălalt are chef de cântat fix în momentul acela. Unul alege o jucărie, celălalt constată că vrea exact aceeași jucărie, în același moment. Îl iei pe unul în brașe, celălalt vrea și el…

Cum rezist? Păi… Cum rezistă toate mamele :). Cred că e un fel de transă aparte, care pune stăpânire pe noi și, într-un fel sau în altul, ajungem cu bine la finalul zilei, pregătite apoi să o luăm de la capăt.


Nu ne dăm viteze. E greu…
E greu, pentru că în toată această ecuație de iubire, trebuie să ai nervii tari și să nu cedezi nervos nici măcar la cel de-al 524-lea “mami, mami” al dimineții.
E greu, pentru că nu ai atâta limbă de mușcat, când supa cremă cu toate legumele ei nutritive, proaspăt gătită și răcită în grabă, cu toți plămânii tăi, provoacă grimase și un “nu” hotărât, pe fețele lor mici.
E greu, pentru că e teribil de frustrant când constați că bebe face treaba mare la fix trei minute după ce l-ai schimbat.
E greu, pentru că ți-au răgușit gândurile de câte ori au urlat la înțepăturile de lego din tălpi.
E greu, pentru că ai obosit să repeți de zece ori pe zi, puiului mare, să tragă apa după ce iese de la baie, căci puiul mic a făcut o pasiune din a arunca și a pescui tot ce găsește în vasul de toaletă.
E greu, pentru că cea mai nerușinată fantezie a ta a devenit aceea în care dormi neîntrerupt, dimineața, apoi îți faci cafeaua și o bei în liniște perfectă.
E greu, pentru că rufele întinse pe uscător au devenit colegele tale din sufragerie, căci nu găsești timpul necesar pentru a le strânge decât în momentul în care mașina de spălat anunță finalizarea unui nou program.
E greu, pentru că ai pierdut șirul rochițelor probate zilnic și pătate cu smoothie, ciorbă sau ciocolată caldă.
E greu, pentru că toate cariocile sau creioanele colorate zac pe jos, uscate, rupte sau fără capace, și le strângi, stoic, pentru a patra oară în zi, promițându-ți că este ultima dată.
E greu, pentru că nu mai știi dacă să râzi sau să țipi, când îți găsești IPL-ul proaspăt cumpărat și nefolosit, din lipsă de timp, dosit în lada cu jucării, căci peste noapte a devenit pistol-roz-de-polițistă.

Nu ne dăm viteze. Rezistăm…
Rezistăm, pentru că iubirea din ochii lor, atunci când ne privesc, nu are unitate de măsură.
Rezistăm, pentru că zâmbetul acela ghiduș, când se ascund și au impresia că nu-i vedem, este bucurie pură.
Rezistăm, pentru că mânuțele lor întinse spre gura noastră, atunci când vor să împartă cu noi bucata de măr, este balsam pentru oboseală.
Rezistăm, pentru că acel al 524-lea “mami, mami” este unul prin care ne arată, mândri și entuziasmați, castelul de cuburi construit doar pentru noi, în dar.
Rezistăm, pentru că nimic nu egalează acel amuzant, naiv, sincer și atât de duios “ești mama mea cea mai preferată, din toată lumea!”.

Nu ne dăm viteze. Chiar suntem!

Leave a Reply

Your email address will not be published.