CÂND SCRIU...

Prima zi de grădiniță

„- Pa, mami! Să ai glijă să nu te mai lovești la mână!”

Mi-am imaginat prima zi de grădiniță cu mult înainte să o nasc pe Ioana. Nu știu de ce. Poate pentru că începerea grădiniței era un milestone greu de trecut sau poate pentru că, de fapt, era doar unul dintre multele evenimente pe care mintea mea le-a plăsmuit: prima zi de școală, prima iubire, primul sărut, prima excursie fără mami și tati, prima Vamă cu iubitul, rochia ei de mireasă… Imaginația de mamă nu are limite.

Ieri am vorbit, din nou, despre grădiniță, cu nodul meu tot mai mare – în gât, cu uimirea ei tot mai mare – în ochi. La culcare, i-am spus povestea Ioanei-care-merge-la-grădiniță-și-se-împrietenește-cu-mulți-copii, iar dimineața… of. Cred că a fost a patra sau a cincea dimineață din toată viața ei, în care am trezit-o atât de devreme.

„- Mami, cum dolm zânele?”, a fost primul lucru care m-a întrebat, când am trezit-o. Nu mă așteptam la asta. Credeam că o să-mi spună un „nu vreau la grădiniță” sau un “mai vreau să fac nani”.

– Păi, dorm în pădure…

– Nu, mami… CUM dolm? Pe bultică?

– Nu cred că dorm doar pe burtică, iubirea mea. Cred că dorm în mai multe poziții. Și într-o parte, și pe spate…

Ioana a tăcut, semn că s-a lămurit. Bun! Era timpul să-i reamintesc de grădiniță.

– Hai, hai să ne îmbrăcăm în rochița aceea frumoasă, ca să plecăm la grădi.

– Glădiniță, mami! Se spune glădiniță!

– Așa e! Mulțumesc! Hai, acum, să ne îmbrăcăm! E important să nu întârziem.

– Mami, dal dacă zânelelor, când dolm pe spate, o să li se spalgă alipile?!”

Micuța mea nu doarme de grija aripilor de zâne.

Micuța mea își pune mărgele colorate de câte ori iese din casă, chiar dacă sare în adidași și își ia sabia, să-i prindă pe oamenii răi. Nici azi nu a uitat mărgelele.

Micuța mea știe că n-am putut-o lua în brațe două săptămâni, de durere de braț, și de atunci mi-l îmbrățișează în fiecare zi, întrebându-mă dacă mă mai doare. Și azi a avut grijă să îmi spună să fiu atentă.

Micuța mea și-a dorit mult ca de ziua ei să se joace cu câțiva copii, iar la final de zi, când am întrebat-o ce i-a plăcut cel mai mult, mi-a zis „când m-ai îmblățișat în tlambulină”. Iar dimineață, înainte de a ne despărți, ne-am îmbrățișat cât pentru toată ziua.

Micuța mea crește. Și azi e prima zi de grădiniță!

O văd înălțându-se și subțiindu-se. Îi aud vocea schimbându-se. O îmbrățișez și mă întreb unde sunt colăceii pufoși, de bebe, pe care ieri îi strângeam în brațe și-i legănam să adoarmă?

Pentru prima dată de când a început pandemia, azi am urât-o organic, pentru că am lăsat-o pe Ioana la poartă, urmărind-o cu privirea cum pășea, pentru prima dată, în grădiniță, de mână cu o persoană (încă) necunoscută. N-am putut să o însoțesc până în clasă, să-i văd colegii, băncuța, sertarul în care vor sta lucrurile ei. Mi-am imaginat ziua asta altfel. Am cântat în mașină, sugrumat, de teamă să nu îmi țâșnească lacrimile în fața ei. Ce i-aș fi putut explica? Am zâmbit forțat, sub mască, până i-am dat drumul mânuței mici, din mâna mea, pentru ca apoi să vărs tot șiragul de plâns și emoție și ciudă pe restricțiile care pun măști și garduri de fier între copii și părinți, la pragurile cele mai importante ale vieții.

„Pa, mami! Să ai glijă să nu te mai lovești la mână!” mi-a zis când a plecat. Asta după ce s-a asigurat, încă o dată, că nu o lăsăm acolo, peste noapte.

Când ai crescut tu, copilaș iubit, atât de repede, încât în căpșorul tău să își facă loc și grija pentru mine?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *