Fun Facts

Primul tantrum

Ioana are un tantrum pe stradă. Primul în cei trei ani și opt luni. Nu se lasă dusă din curtea vecinei și prietenei sale, în care am intrat pentru 10 minute, să se joace puțin fetițele, împreună. Reușesc să o scot cu greu, în plânsete. Cu o mână o țin în brațe, cu alta împing căruciorul lui Bogdan, care începe, și el, să plângă. Știți cum e, nu? Transpir toată pe șira spinării, îmi vâjâie capul, îmi mușc limba să nu-i spun copilului ceva de mă-sa. Căruciorul se împinge greu pe pietrișul de pe stradă, Ioana se zvârcolește și urlă că ea vrea la „podogan” (topogan), vecina de alături iese pe stradă, că nu înțelege de ce țipă un copil așa tare, vecina din curtea căreia am ieșit, de mână cu fetița mică, rostește un „Stai liniștită, că am trecut și noi prin asta” (Băi, eu nuuuu! Jur!!!). În disperare, cu doi copii care plâng, nu știu cum ajung în curte, țip la Ioana să intre imediat în casă, în timp ce eu rămân puțin lângă cărucior, să-l liniștesc pe bebe (sau pe mine). În 5 minute, Bogdan adoarme și îl las afară. Intru în casă și o caut pe Ioana, care se ascunsese în căsuța ei și plângea de mama focului. Vede că m-am calmat, iese de acolo, cu fața plină de lacrimi și, printre suspine, îngână un:
– Mami, te log flumos să mă ielți. Am gleșit. Sunt și eu mică.
Mă țin tare să nu mă topesc de drag și părere de rău. Mă prefac supărată și îi zic:
– Sunt foarte, foarte supărată pe tine, Ioana. Ce a fost tot circul ăsta, în fața vecinilor?
Ioana începe să plângă și mai tare și spune ceva ce nu înțeleg. O rog să repete. Și repetă:
– Dal de ce spui că eu am făcut cilc, dacă tu țipai și nu elai felicită?

***
M-am topit. De drag și dor să o iau în brațe. Cuvintele! Cât de importante sunt cuvintele, pentru ei. Pentru mintea lor atât de pură, nepervertită de sarcasm, ironie, miștouri și aluzii. Pentru ei, cuvintele au forma rotundă, a ceea ce reprezintă ele, de fapt.
Circ = fericire.

Când mă mai supăr pe Ioana și își dă seama că a făcut o prostie, după ce își cere iertare, îmi spune „Dal, mami, alată-mi că ești felicită pentlu mine”. Vrea să îi zâmbesc, pentru că numai zâmbetul, pentru ea, este dovada vie a absenței supărarii.
Lumea lor e simplă și curată. Undeva, pe drum, noi o schimbăm și o schimonosim. Pentru că noi, ăștia mari și importanți, deși ne privim în oglindă și nu ne topim de dragul nostru, nu facem decât să-i creștem pe cei mici în aceleași clișee, după chipul și asemănarea noastră. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *