Cand Mamicesc...

Promisiuni

N-am să țin morțiș să îți dovedesc că eu am dreptate. Cred că a trăi lângă un părinte care nu vrea decât să-și dovedească superioritatea și mai-mult-ca-priceperea în toate, este o povară grea pentru orice copil. Am să știu să te ascult, fără să-ți întorc niciodată propriile tale cuvinte sau slăbiciuni, împotriva ta.

N-am să insist să tragi și mai tare, atunci când îmi vei spune că nu mai poți. Cred că asta e rețeta cea mai sigură de a-l determina pe un copil să deteste ceea ce, la început, prinde a face cu plăcere. Am să știu doar să fiu acolo, să te odihnești lângă mine, și doar să-ți reamintesc că atunci când ești pregatită, o poți lua de la capăt, pentru a desăvârși. Va fi doar necesar să înțelegi că dacă alegi un drum – oricare – trebuie să-l faci bine, nu oricum.

N-am să te oblig să nu renunți. Cred că dovada vie a lipsei de empatie sau iubire necondiționată a unui părinte este atunci când își face copilul să se simtă mic, laș, incapabil sau, din contra, când îi impune continuări de drumuri care îl fac nefericit. Mă voi asigura doar să înțelegi ce presupune orice decizie de renunțare și voi face tot ce îmi stă în putință să fii în armonie cu ea.

N-am să-ți tai aripile, dacă ele se vor îndrepta spre direcții pe care eu nu le înțeleg. Cred că asta nu este decât egoism pur al celor care, întâmplător, au devenit părinți. Pot doar spera că aripile tale te vor întoarce des, și la mine, căci nu există dor mai mare decât cel de mamă.

N-am să te sufoc cu așteptările mele mărețe. Cred că nu există greutate mai mare pentru un suflet de copil, decât să-și vadă părinții în permanență nemulțumiți de el. Voi avea grijă să știi că eu nu cred că te-am adus pe lume pentru a-mi face pe plac.

N-am să te lovesc, la tot pasul, cu umilințe și reproșuri. Cred că asta e metoda sigură prin care te-aș determina să ridici ziduri. Pentru mine e important să-ți dăruiesc toată blândețea de care sunt capabilă, căci că vreau ca tu să mă chemi, mereu, ori de câte ori simți nevoia, pentru a-ți fi oază de liniște, nu bici.

N-am să strâmb din nas în fața alegerilor tale, chiar dacă, poate, îmi va fi dificil să mă împac cu ele. Cred că astfel de nemulțumiri, manifestate vădit, distrug încrederea unui copil în propriile lui forțe. De ce te-aș transforma într-un adult schimonosit de nesiguranță? Tu m-ai ales pe mine, iar eu nu pot decât să te iubesc necondiționat, cu tot ce alegi să fii sau să faci.

N-am să urlu. Sau, cel puțin, promit să încerc să n-o fac. Cred că urletele unui părinte nu au nicio legătură cu copilul său, ci doar cu neîmplinirile și frustrările pe care acesta le are față de el însuși. Voi încerca, din răs puteri, să nu fiu, pentru tine, o riglă sau vreun alt instrument rigid de măsură. Să nu mă lași niciodată să pierd într-atât contactul cu realitatea, încât să-i văd pe toți ceilalți strâmbi, și doar pe mine, drept.  

Promiți?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *