Nu sunt un Filtru - Campanie

Provocarea de a fi mamă singură în era social media

M-am bucurat foarte tare când Rodica a acceptat să îmi spună povestea ei pentru campania „Nu sunt un filtru”. Unul dintre obiectivele acesteia este să ofere, ca exemplu, situații în care părinți de adolescenți au reușit să evite dependența de social media a copiilor lor sau în care au găsit soluții pentru problema consumului abuziv de media (în speță a utilizării de filtre foto) de către adolescenți.

Povestea aceasta este cu atât mai specială cu cât vorbim despre o mamă singură, care și-a crescut băiețelul și a ales, prin ceea ce face (promit să vă dezvălui minunățiile la final) să rămână cât mai mult alături de el, pentru a suplini și rolul de tată.

Rodica și fiul ei C., azi în vârstă de 17 ani, formează o familie monoparentală de mai bine de un deceniu, mai precis de 13 ani. Aici fac o mărturisire personală: ori de câte ori am simțit că îmi e greu în creșterea copiilor, m-am gândit la mamele singure, la cum reușesc, la forța și determinarea pe care o au pentru a răzbi, pentru a se autodiviza între priorități și griji și, totuși, pentru a rămâne minunat de întregi în fața copiilor lor.

Pe Rodica am cunoscut-o în urma unui comentariu extraordinar de frumos și asumat, pe care l-a scris la una dintre postările Mami pe Mătură și așa ne-am și împrietenit – virtual. Am văzut cu ce se ocupă și ce minunății absolute ies din mâinile ei și a fost ca și cum i-aș fi privit direct în suflet. Când faci astfel de opere, născute exclusiv din iubire, migală, atenție și talent, nu poți fi decât un om minunat.

Am întrebat-o cum au fost pentru ei anii adolescenței lui C., cu toată această năvală de tentații online, de trenduri pentru selfie-uri și atracții pentru pagini proprii în social media. Mi-a zis un lucru care m-a frapat: „Nu i-am limitat lui C. accesul la calculator. A avut voie să lucreze pe singurul calculator din casă, să caute informații pentru școală, să se joace – uneori, dar nu a avut un telefon al lui până la 13 ani!”. Iată că se poate, dragi părinți, să ne ținem copiii departe de tehnologie, fără să le-o interzicem complet, dar neacordându-le control total printr-un device pe care să-l dețină.

C. nu a vrut deloc telefon până acum vreo 3 ani (azi are 17 ani). Abia atunci i l-am dat pe primul, dar nefiind obișnuit, la început îl uita mereu acasăsau nu îl încărca și se închidea când se termina bateria. Nu a avut nici laptop – pentru că atât timp cât în casă eram doar noi doi și aveam deja un calculator, nu am considerat ca fiind o nevoie primordială să îi cumpăr unul. Așa că, în copilărie, mai intra câteodată pe calculator, dar doar pentru a se juca și asta fără a accesa internetul. Odată cu intrarea la liceu, când pleca de acasă dimineața și se întorcea după terminarea orelor, a început să fie mai atent cu telefonul. L-am rugat să mă sune când are vreo problemă, dacă întârzie autobuzul sau orice altceva. Practic, am maximizat importanța telefonului pentru rolul lui de instrument de comunicare între noi, nicidecum pentru funcția lui de «poartă» către lumea virtuală. Evident, și-a făcut prieteni la liceu și au început să vorbească pe Messenger, WhatsApp sau Discord și, cumva, prin intermediul noilor colegi și prieteni, a început să fie activ și pe rețelele sociale. Între timp a venit și pandemia și școala online, care au răsturnat cu totul principiile școlii în accepțiunea ei clasică. I-am luat, cu această ocazie, și primul laptop, iar interesul pentru internet a crescut. Era de așteptat, fiind, poate, alimentat și de pandemie și de nevoia de comunicare și interacțiune online, în condițiile în care cea fizică era imposibilă…

Am discutat, dintotdeauna, foarte mult și foarte deschis despre orice subiect, așa că mirajul Internetului a reprezentat, de multe ori, tema principală a discuțiilor noastre. I-am explicat că pe rețelele sociale sunt și conturi false și că e bine să evite să dea accept necunoscuților. I-am spus să nu povestească nimănui când urmează să plecăm în vacanță, de exemplu, pentru că nu se știe cine e interesat de informația asta și ne putem trezi cu casa goală la întoarcere. A fost, la un moment dat, și acel curent terifiant cu jocul “Balena albastră”, care împingea tinerii la suicid. Chiar și despre asta am discutat, deși se întâmplase înainte ca el să înceapă să utilizeze internetul.

Faptul că lucrez de acasă este un mare avantaj: suntem aproape. Chiar dacă nu facem foarte des lucruri împreună (jocuri, vizionat filme, călătorii etc), uneori vine în camera mea și stăm de vorbă în timp ce eu lucrez. Și faptul că locuim la țară a fost un avantaj, mai ales în pandemie, pentru că a putut să aibă diverse activități la aer liber în curtea și grădina noastră. Atunci când stă pe internet mai mult, știu ce face în acel timp și nu sunt îngrijorată. Este foarte pasionat de istorie și corăbii. De cele mai multe ori urmărește diverse filmulețe pe YouTube sau caută informații despre pasiunile lui, așa că nu pot decât să mă bucur. E adevărat că, de multe ori, mi-aș dori să facem mai multe lucruri împreună, nu să fim doar două entități în aceeași încăpere, dar fiecare cu ocupația lui. Din păcate, așa cum ai spus și tu, timpul – sau mai bine zis lipsa lui – este inamicul nostru și nu întotdeauna ne ies lucrurile cum am fi dorit.

Faptul că am amânat cât am putut momentul în care i-am încredințat primul telefon și primul laptop, cred eu că a contat foarte mult. Nu este tentat de a-și dezvolta o pagină de socializare, așa cum o fac majoritatea celor de vârsta lui, nu își face și nu postează selfie-uri. Nu stă nici măcar să îi fac eu poze. Îl conving greu să mă lase și asta doar după ce promit solemn că nu postez nimic pe Facebook. Eu știu că timpul trece și vreau să am poze cu el din toate etapele vieții, de când era bebeluș și până va deveni adult. Peste niște ani se va bucura când va găsi acele poze în calculatorul meu.

Practic, pentru noi, consumul de internet nu este chiar o problemă. L-am învățat de mic că internetul este un instrument și poate fi folosit constructiv. Atunci când e folosit pentru a te informa și educa, devine o armă puternică (în sensul bun).

Singurul meu regret este că nu îi place să citească în format fizic. Am o bibliotecă impresionantă, dar cărțile tipărite nu îl atrag deloc. Dar, pe de altă parte, și eu folosesc internetul în ultima vreme tot mai des și apuc foarte rar să citesc o carte tipărită, deși înainte citeam foarte mult în formatul clasic, pe hârtie. Cred că e o evoluție, cumva, firească a lucrurilor. Odată cu era digitalizării, ai orice informație la un click distanță, iar cărțile tipărite rămân de domeniul trecutului.

Am depășit, la un moment dat, și un episod urât de bullying, când un coleg cu probleme de comportament îl amenința pe messenger și nu doar pe fiul meu. Însă, am trecut cu bine peste episod, iar pandemia a atenuat lucrurile. Ca mamă – și mai ales mamă singură – în astfel de situații conștientizezi cât e de greu. Vrei să îți aperi copilul cu orice preț, în același timp ai fi în stare să ieși tu la înaintare, cu toată furia și toată iubirea de mamă, însă conștientizezi că înverșunarea împotriva celui care face rău nu e un exemplu bun pentru propriul tău copil, pe care l-ai crescut bun și empatic. Și atunci, ce faci? E greu… Cred că cel mai bine e să previi. Mereu, mereu, să pui atenție multă în prevenire, iar internetul e un subiect asupra căruia este necesar să fii mereu prevăzător și cu băgare de seamă. Eu sunt mulțumită că am reușit să adoptăm internetul în limite normale, astfel încât nu social media este provocarea noastră cea mai mare, ci…mâncarea… C. ar mânca numai pizza, cartofi prăjiți, hamburger și kebab dacă s-ar putea. Cuvântul „ciorbă” e sinonim cu otrava în viziunea lui. Când era mai mic mânca de toate. Odată cu adolescența au venit și mofturile. Sper, doar, că e o fază trecătoare”.

Rodica a decis în urma cu mulți ani să renunțe la job, pentru a putea fi mai mult timp aproape de fiul ei – pe atunci un copilaș. Așa că s-a dedicat pasiunii și a ridicat-o la rang de artă și sursă unică de venit, pentru amândoi.

Mărturisesc că atunci când am văzut prima dată ce îi iese din mână, mi s-a făcut pielea de găină… Mii și mii de mărgeluțe minuscule, împletite în petale superbe. Îi voi dedica un articol integral, căci povestea acestor minunății trebuie spusă cu voce tare. Până atunci, vă las câteva fotografii, pentru încântarea ochilor.

Pe Rodica o găsiți aici!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *