CÂND SCRIU..., MAMI CREȘTE (dezvoltare personală)

Rușinea de a recunoaște că nu mai poți…

Sunt zile în care…

… oboseala acaparează fiecare spațiu al minții tale, dar nu vrei să recunoști asta.

… frustrarea atinge cote maxime, pentru că nevoia de timp pentru tine este mare, dar prioritățile umplu pagini scrise doar în mintea ta.

… ai vrea să faci cu totul altceva decât ceea ce faci, de fapt.

… rutina devine picătura chinezească pentru nevoia ta de creativitate și exprimare.

… pereții casei devin prea strâmți.

… realizezi câtă nevoie ai de aer, de tine, de liniște, dar ți-e rușine să le ceri.

… vrei să urli pentru că, pur și simplu, nu mai poți să te împarți între rufele care așteaptă nestrânse, copii care te cer, mâncarea care se arde, uitată, în cuptor, dezordinea din jur și NEVOIA aceea de a-ți dovedi că încă poți să faci lucruri mărețe.

… pur și simplu, ai nevoie de o pauză.

Cândva, societatea a pus femeii, devenită mamă, o etichetă greu de purtat în buzunar, indiferent cât de lejere au devenit hainele, de-a lungul timpului. Cred că avem în noi, în ADN-ul nostru, această listă cu priorități asociate maternității, cărora, la nivel rațional, le vedem fisurile sau soluțiile, însă la nivel subconștient – le respectăm orbește indicațiile.

Uneori, dorul de noi înșine crește atât de mult în carapacea dură a rutinei zilnice, încât fierbe clocotind, mustind, bolborosind. Și, da, îți vine să urli când ai nevoie de acea pauză pentru tine, dar totul în jur pare că te cheamă și te vrea prezentă în altă parte. Prezentă și la datorie, să bifezi conștiincios tot ceea ce societatea, cândva, a atribuit exclusiv femeii-mame.

Până la un punct, totul este în regulă… E în regulă să simți frustrare și saturație – fac parte din paleta noastră de emoții. E în regulă chiar și să simți rușinea de a recunoaște aceste emoții. În fond, așa am fost educați: să nu ne arătăm slabi și vulnerabili. Doar că nu e în regulă să băltim mult în spectrul acesta al emoțiilor negative. Nu ajută pe nimeni. Nici pe noi, nici pe cei din jurul nostru. În plus, pe principiul „copilul care nu plânge, nu primește de mâncare”, dacă nu ceri ajutorul, nu vei avea de unde să-l primești. Ai fi uimită să vezi câți sunt dispuși să ofere o mână, dar și mai uimită să constați câte mame se află în aceeași situație.

Ce e de făcut?

Păi, hai să parcurgem împreună câțiva pași simpli. E un început spre schimbare. Ce spui?

1. Mai întâi respiră adânc, atunci când valul acela al frustrării depline vine peste tine. Prin exercițiu, vei învăța să îl identifici din timp. A țipa, a urla, a trânti sau a plânge nu e niciodată o soluție. Nu pe termen lung, cel puțin.

2. Conștientizează problema, fără rușine – măcar față de tine, pentru început. Dă-ți voie să vezi ce nevoie imediată ai și ce a generat momentul de frustrare. Uite, încep eu: recunosc că, uneori, îmi vine să urlu când nu am timp să scriu. Ideile vin. Ideile pleacă. Dacă, în momentele acelea, prioritățile mă cheamă în altă parte, sunt mai frustrată ca niciodată. Și uite, îți mai spun un motiv, tot cu ușoară rușine și vinovăție (dar gheața trebuie spartă): pandemia m-a făcut să mă izolez. Eram însărcinată, așa că era firesc să fac asta. După nașterea lui Bogdan, am fost la fel de prevăzători în această privință și am limitat maxim contactul cu cei din jur. Acum, parcă am intrat într-o rutină a izolării, care mă scoate din minți. Soțul meu e zilnic la serviciu. Când vine acasă, preia copii, aspiră sau spală vasele ori pune la punct grădina, dar eu sunt deja mult prea epuizată psihic să mă pot retrage pentru a sta cu mine. Și, oricum, nu e timp. Așa că aleg să continui, alături de el, tot treburi casnice, amânând mereu nevoi pentru sine. Pentru că ar părea egoist…

Care sunt motivele tale de frustrare și urlete interioare? Te-ai gândit vreodată? Găsește-le sursa. E important pentru procesul de soluționare :).

3. Ia-te în brațe. Nu, pe bune! Nu zâmbi circumspect. Ce îi faci copilului tău când plânge sau când are un tantrum? Îl iei în brațe, nu? Îl alini… Ce te face să crezi că tu nu ai nevoie de alinare? De când nu ai mai primit-o? Ia-te în brațe cu toată iubirea de care ești capabilă și pe care o dai, în general, doar celor dragi. Oferă-ți blândețea și răbdarea care sunt în tine, dar pe care le-ai păstrat, până acum, doar pentru ceilalți. Ai fost educată să fii perfecționistă, capabilă, puternică. „Life is hard, they said”. Toate abilitățile acestea nu vor dispărea, dacă îți oferi și ție doza de alinare de care ai nevoie. Cel puțin, până o obții de la cei de lângă tine :).

4. Cere ajutor! E o lecție pe care ar trebui să o înveți, chiar și acum, la maturitate. Nu e o rușine că nu ai știut să o faci până acum. Asta înseamă că nici nu știi cum să primești un ajutor, atunci când îți este, pur și simplu, oferit. Uneori, fâstâceala pe care o simțim când ni se dăruiește ceva e atât de covârșitoare, încât preferăm să ocolim situațiile similare. Dacă analizezi în ansamblu, însă, vei vedea că aceasta nu ajută pe nimeni.

Patru pași simpli. Un exercițiu scurt, dar eficient. Dacă nu ești bine în tine, nu vei fi bine nici în afara ta.

Make a change. By being the change :).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *