CÂND SCRIU...

Și dacă ne-am salva reciproc, doar citindu-ne?

Mi-a luat mult timp să scriu acest articol. Aproximativ 3 ani.

Unora le e ușor să se dezvăluie, însă alții aleg să rămână cărți închise și să-și amestece propriile cuvinte doar între coperte înțepenite. Niciuna dintre variante nu e greșită însă gândul că dacă… doar DACĂ, un singur om în derivă ar rezona cu deriva depășită a altuia și ar găsi un dram de alinare, atunci… legăturile dintre noi, oamenii, ar fi mai puternice decât ne-am putea imagina.

M-am trezit cu acest gând: ce-ar fi dacă ne-am salva reciproc, doar citindu-ne?

O singură carte, dacă salvează un suflet, merită întreaga sudoare a autorului. Tot astfel, dacă experiența unui singur om atinge, prin cuvinte împărtășite, sufletul vătămat al unui singur alt om – vindecând, îmbărbătând – atunci cuvintele merită scrise. Sau strigate.

Important e să avem curajul și puterea de a ne așterne în aceste cuvinte, astfel încât ochii care au nevoie, să coboare asupra rândurilor din noi înșine. Să gândim astfel: dacă un singur om ar rezona cu ceea ce scriu, dacă experiența mea ar ajuta un singur suflet să se ridice și să privească cerul cu ceva mai multă încredere decât ieri, atunci lucrurile ar căpăta un sens.

Așa că scriu…

Se spune că devenim mame din momentul în care miracolul vieții se instalează acolo, în pântec, indiferent de evoluția lucrurilor. Azi știu și accept: sunt mama Ioanei și, în curând a unui băiețel pe care îl doresc sănătos, voinic, înțelept și FERICIT, însă, din punct de vedere spiritual – sunt mama a cinci copii…

Știu, sarcinile pierdute sunt un lucru des întâlnit, mai ales în lumea medicală, unde există anestezic pentru fiecare fel de emoție, însă viața, în complexitatea ei, începe uneori dincolo de explicațiile științifice. Trei sarcini pierdute vin cu transformări ireversibile asupra modului în care vezi viața. Vin cu depresii adânci, cu frici care se agață cu ghearele de suflet și nu se desprind, indiferent de efort, vin cu buze încleștate, incapabile să strige sau să șoptească, măcar, trăirile de zi cu zi și, mai ales, vin cu acea incapacitate de a te bucura pe deplin de binecuvântarea și frumusețea sarcinilor care evoluează normal și care se termina cu miracolul nașterii.

Mă adresez deopotrivă celor încătușați de lanțurile depresiei, dar și celor din preajma lor. Sau, poate, mai ales celor din urmă, nu pentru a le spune că totul va fi bine, într-un final. Aceasta este doar o aroganță pe care eu nu îndrăznesc să o am. N-am fost niciodată un om plin de optimism debordant și cred că știu, cu siguranță, măcar atât: nu știm niciodată dacă va fi bine. În plus, când simți că trupul tău zămislește, apoi pierde sămânța aceea mică de minune, sau oricare ar fi motivul care te-a aruncat în abisul negru al depresiei, niciun “va fi bine” nu este de ajutor pentru nimeni.

Eu n-am fost nicicând mai debusolată decât după pierderea primei sarcini, dar niciodată mai îngrozită de viață decât după piererea celei de-a treia – toate acestea într-un interval de aproximativ doi ani.

Doi ani în care n-am spus aproape nimănui ce se întâmplă: că propria minte se întoarce împotriva mea, născocind frici și scenarii fără fundament, că proprii mei ochi văd pe stradă lucruri care nu existau, de fapt. Doi ani de căutări neîntrerupte ale unor răspunsuri care nici măcar nu m-ar fi ajutat: NLP, theta healing, constelații familiale, cărți de dezvoltare personală, biofeedback, radiestezie, meditații… tehnici peste tehnici abordate, în încercarea disperată de a găsi acea siguranță că totul va fi bine. Doi ani în care, în fața celorlalți, am încercat să mă comport firesc, ca și cum totul era în perfectă regulă și în care iubirea, calmul și echilibrul soțului meu au fost singurele lucruri concrete în care am crezut, deși eram încapabilă să-i înțeleg încrederea în viitor.

Doi ani. 24 de luni. 730 de zile și parcă de două ori pe atât mai multe nopți.

Se spune că “a-ți reaminti înseamnă a retrăi” și încă găsesc dificultăți în a intra în amănunte, mai ales în această perioadă în care aștept, cu nerăbdare, a doua minune din viața noastră. Și, oricum, scopul nu este să scriu despre manifestarea trăirilor mele de atunci, ci despre gravitatea acestei realități crunte: depresia celor din jurul nostru, pe care adesea îi privim senin, fără să știm prin ce trec.

Pentru un om în suferință, cel mai epuizant aspect este să disimuleze că totul este bine și să ridice ziduri, nedorind să spună lumii nimic despre proprii lui demoni, cu care se luptă permanent.

Îmi amintesc că în copilărie am văzut un film. Unul din personaje fusese prins într-o mlaștină, în care s-a scufundat total. Cadrele erau luate cu încetinitorul, actorul țipa și se zbătea inutil în noroiul mișcător… Prim planul era luat pe cap, apoi pe braț, palmă, în timp ce se scufunda. Apoi…nimic. Mult timp, imaginile astea m-au urmărit și m-au îngrozit. Mlaștinile au devenit coșmarul copilăriei mele.

Când ești în depresie, privești prin oameni și îți dorești ca oamenii să privească prin tine. Îți dorești, pe de-o parte, ca starea aceasta neclară să treacă, însă, pe de altă parte, ești cuprins de teama aceea de cădere în gol, așa că te agăți cu toată forța să râmâi cu capul la suprafață, în mâzga amorțirii. Exact ca într-o mlaștină.

Am fost învățați să credem că vorbele sunt mai puțin importante decât faptele. Cândva – nu se știe când – am pornit în direcția greșită a blamării cuvintelor, a subestimării lor. “Fapte, nu vorbe”, ne-au repetat toți, în jur. De ce? De când această ierarhie absurdă?

Oamenii în depresie n-au nevoie de fapte, cel puțin nu într-o anumită etapă a durerii lor surde, pentru că ochii lor nu au capacitatea de a le vedea sau de a le înțelege efectul. Nici măcar îmbrățișările nu ajută, căci ei nu se mai simt conectați la propriul corp.

Cei în depresie au nevoie mai degrabă de tonuri și cuvinte, de voci cu iubire și de timp. Cuvintele au, adesea, o forță mai mare decât cea a faptelor și o mai mare putere vindecătoare.

Oamenii în depresie își pierd empatia și simțul comun la lucrurilor. Sunt doar observatori scurt-circuitați a ceea ce se întâmplă în jur, Nu există rețetă universală de a-i ajuta. Poate că trebuie doar întorși zilnic, cu fața spre soare, și lăsați în pace, până când îl vor vedea singuri.

Oamenii aceștia nu sună după ajutor, pentru că au impresia că vor reuși singuri să se ridice. Nu păstrează relații, nu socializează cum obișnuiau și nu dau like-uri, obsesiv, la postările din feed-uri. Nu caută companii cu orice preț și nici conversații. Sunt pierduți, mai degrabă, în tumultul gândurilor lor decât în haosul “facebook-cian” al zâmbetelor perfecte.

Cred că depresia, odată instalată, nu este ireversibilă. Trece cu timp, răbdare și iubire – însă mai cred că, odată trăită, aceasta te schimbă până în molecula sufletului.

Nu sunt un psiholog, așa că nu pot da sfaturi avizate, însă celor care au prieteni aflați în depresie le-aș recomanda să aibă răbdare și tact.

Nu dați buzna în casa și în viața lor, neanunțați, chiar dacă buna intenție este de a face o “surpriză”. Nu e cazul.

Nu le reproșați că nu vă sună, că nu vă caută, că nu vă dau like-uri la pozele din vacanță sau nu vă urează “La mulți ani”. Timpul, pentru ei, curge altfel.

Nu-i scoateți cu forța din casă și din propria găoace. Nu veți face decât să înrăutățiți lucrurile și să vă erodați relația.

Nu-i întrebați obsesiv ce li se întâmplă. E cea mai proastă abordare.

Nu încercați să(-i) înțelegeți. Încercați doar să(-i) acceptați.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *