Cand Mamicesc...

“Și? E greu cu doi copii?”

Iată întrebarea pe care o aud cel mai des în ultima vreme. Răspund la fel, aproape de fiecare dată: “Oh, e magic!“. Și nu denaturez cu nimic adevărul, pentru că da, chiar așa este! 

Ca prin magie, a dispărut liniștea din casă. Imaginează-ți o fetiță plină de energie, de 3 ani și 7 luni, care cântă aproape tot timpul și așează pe note muzicale cam tot ce vrea să spună, de la “Mami, mami, te-iu-beeeeeesc” sau “Mami, dar joacă-te cu mine, cu mine, cu mine de-a Ce-nu… da, da, Ce-nu-ce-nu-șăleasaaaaa“…. până la “Tatăl nostru“. Acesta din urmă, cu niște influențe hip-hop și mielisme tânguitoare, cântate cu ochii închiși și mâinile în aer, de mulțumesc în gând cerului că, la casă, nu avem vecini prea aproape de perete. O, nu, să nu îți închipui că Ioana mea cea melomană e vreun copil minune și compune arii care ne iau piuitul, de uimire. E adorabilă, e perfectă (știi povestea cu cioara), însă, Doamne, când cântă … seamănă cu mine: n-are pic de voce, dar bagă niște înalte, din tot sufletul, de zici că aceea este reprezentația vieții ei. Până începe celalalt, mic, să urle speriat de parcă a căzut din cărucior. În tot acest peisaj melodramatic, în care eu mă reped spre copilul mic să-l asigur că mami e prin preajmă (deși nu-i folosește prea mult), Ioana conchide (da, tot pe note muzicale), că “S-a s-a s-a tlezit, s-a s-a s-a tlezit, s-a tlezit flițioluuuul, o șalalala“.

Vorbeam de magie, da? A dispărut și somnul. Bine, asta era predictibil, dar obișnuită cu primele luni de viață ale Ioanei, care se trezea o dată pe noapte, să mănânce (că mai obosită am fost după nopțile pierdute în cluburile din Vama Veche, decât după o noapte de alăptat), acum cred că m-au cam ajuns din urmă toate bombănelile prietenelor-mame, care n-au prea avut norocul unor copii iubitori de somn. Bogdan al meu mănâncă. Și mănâncă mult. Știe ce vrea. Și cât… La fix o lună jumate, a luat în greutate 2,5 kg. Micul meu ambițios a promovat de la scutece numărul zero, la numărul 3, și asta doar datorită determinării cu care muncește în fiecare noapte, din două în două ore (fix). Clar, e punctual și workachool-ic, ca maică-sa.

Și, da, dispare timpul petrecut cu sine și timpul petrecut în doi. Timpul pentru hobby-uri sau timpul pentru proiecte care nu includ pompa de sân, biberoane sau scutece. Nu mai pot medita cele 15 minute pe care mi le propun în fiecare zi, căci nu sunt deloc un mic Buddha, care poate sta impasibil ca stânca atunci când aude un disperat “Mamiiiii, fac pipiiiiii!!!“, (“Bine, vin acum!!!“), și mă ridic din lotus, repede-repede, cu toată durerea de spate și de șale, ca să ajung într-un suflet la ușa toaletei, doar ca să aud un “Dar, lasă, mami, nu am nevoie de tine. Mă desculc singulă!“. Nu, nu mai am timp pentru vizionat un film cap-coadă sau pentru ornat prăjituri. De fapt, cu doi copii, nu prea mai e timp nici de tăiat vreun  tort, ca să faci poze pentru Instagram – bagi direct lingura în el și îmbuci rapid câteva guri căci, da…. (măcar partea bună în toată treaba asta e că) nu mai ai timp nici de a mai calcula caloriile. 

Însă, ceva magic se întâmplă în tot acest amalgam al contractării timpului: apare ceva, o iubire nouă, dar la fel de intensă ca prima. Mă uit la bucățica de om din brațele mele, care zâmbește în somn, și mă întreb cum de am putut, vreodată, să mă îndoiesc că voi mai putea iubi un alt copil, la fel de mult ca pe primul. Îl văd cum respiră liniștit, gemând a sătul, după a en-a porție de lapte din ziua respectivă și simt cum universul meu interior se extinde cu alți mii de ani lumină și că sunt gata, din nou, să mut din loc planetele și găurile negre, doar ca să îi fie bine. 

Mă uit la primul pui, după ce în sfârșit a adormit. Acum, Minunea (încă mică), a devenit “cea mare” și mă întreb când au trecut acei ani în care era cât perna și adormea în căușul dintre bratele și pieptul meu. 

Și-apoi mă uit la ei, amândoi, fiecare vorbind pe propria limbă pentru mine, căci momentan, eu sunt lumea și zona lor de confort, eu sunt jocul și alinarea, eu sunt cântecul de leagăn și povestea înainte de culcare. Și atunci magia capătă sens și culoare, căci realizez, iar și iar, ca ei m-au ales pe mine din motive doar de ei știute, iar rolul meu este acela de a-i face fericiți. 

1 thought on ““Și? E greu cu doi copii?”

Leave a Reply to Adriana Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *