CÂND SCRIU...

Sindromul turistului român, prin România: gustul amar

Ne-am încumetat la primul drum lung prin țară, în noua formulă, completă, de patru Romani – doi mici și doi mari: Bogdi – 8 luni, Ioana – 4,3 ani, iar noi – suntem mai tineri și mai stresați ca niciodată :)).

Nu ne așteptam să fie ușor, dar nici la greul care a fost nu ne-am gândit vreo clipă. Una din părțile absolut constructive ale acestei mini-vacanțe a fost o lecție foarte importantă pentru soțul meu, care și-a promis că nu o să mă mai lase niciodată să aproximez eu distanțele între obiectivele turistice din vacanțele noastre. Ni-cio-da-tă!

Partea mai puțin bună e că, după o mini-vacanță în România, unde nervii îți sunt întinși la maxim, cam ai nevoie de o altă vacanță, de revenire, poate în altă țară, să simți că nu a trecut anul degeaba. În propria țară, timpul aproximat de Waze, la începutul călătoriei, se dilată în mod magic, odată ce te-ai pus în mișcare.

După aproape doi ani în care n-am călătorit deloc din motive de pandemie, precauție, lockdown, sarcină, apoi bebe foarte mic… parcă am și uitat cum e să pleci la drum. Dar e ok, căci drumurile noastre mi-au reamintit foarte repede de ce preferă, majoritatea românilor, să își facă vacanțele în alte părți ale Globului. Păcat. Am un gust amar. Știți vorba aia cu „ce țară frumoasă avem, păcat că…” …păcat că nu știm să o administrăm (ca să mă exprim elegant). Mi-ar fi plăcut ca cineva să ne spună, înainte de a ne urni, ceea ce eu încerc să spun acum, la rândul meu, celor care intenționează să plece în călătorii cu bebeluși sau toddler-ii: ocoliți Valea Oltului. E jale. Sau, mai bine scris, e JALE! Nu am mai mers niciodată ca acum, uitându-mă la ceas, cu disperare, pentru a vedea că, în ciuda kilometrilor parcurși, timpul estimat al destinației rămâne constant. Am plecat duminica, la orele 11.00, gândind că vom merge ca prin brânză, și am ajuns seara la orele 18.00, cumulând, în plus, doar trei opriri a câte maxim 10 minute. Să mai spun că drumul de întoarcere a durat nouă ore? Copiii au fost exemplari în mașină. Ioana aproape că nu a ripostat deloc, la cei patru anișori ai ei, și a așteptat cuminte, în scăunel, să ajungem, anunțându-ne doar când avea nevoie urgentă la baie. Cu Bogdi a fost puțin mai greu, pentru că a cerut opriri pentru masă. Binecuvântată fie alăptarea!

Nu voi povesti aici cum a decurs călătoria și ce am pregătit pe drum pentru joacă, ronțăit și petrecerea timpului. Fiecare copil are propriul comportament la drum lung, așa că mamele au, cu siguranță, propriile rețete pentru drumurile către destinațiile dorite.

Eu abia așteptam să revăd Sibiul și să-i arăt Ioanei podul Minciunilor, Turnul și Piața Centrală, înainte de a ne îndrepta către Prislop. Orașul m-a lăsat, însă, cu un gust amar (și, da…”gustul amar” va fi refrenul acestui articol), căci voi scrie aici, asumat, tot ceea ce m-a întristat.

  • Prețurile sunt nejustificat de mari la cazări și restaurante. Înțeleg că pandemia a afectat segmentul Horeca, dar să încerci acum să dai boom-ul vieții și să recuperezi, într-un an, ceea ce nu ai reușit să produci în doi, mi se pare speculă pură și lipsă de respect față de turistul care îți bate la ușă. Să îi trântești, la un preț exorbitant, un mic dejun de toată jena, care nu ar sătura nici măcar un copil de patru ani, este, din nou, o dovadă crasă a desconsiderației pentru cel care îți calcă pragul. Păcat. Nu știu alții cum sunt, dar pentru bugetul nostru, al unei familii obișnuite, cu părinți angajați în sistemul de stat, 800 lei pentru două nopți cu mic dejun inclus (o omletă, un triunghi de brânză topită, două (2!) felii de roșii, două (2!) felii de salam tăiat foarte, foarte subțire și o felie rotundă de cașcaval, tăiată pe jumătate (să pară două bucăți), într-o cameră triplă, în care nu am avut nici măcar gel de duș suficient (ni s-au oferit doar 3 pliculețe a câte 10 grame, pentru două nopți – toate acestea pentru 3 persoane – căci, repet, am luat cameră triplă), mi se pare înjositor.
  • Foarte multă populație minoritară pe străzi. DA, știu că sună paradoxal… Și NU, nu prezența lor mă deranjează, ci atitudinea de „stăpâni” ai locului, comportamentul plin de tupeu cu care se ciocnesc de ceilalți, pe stradă, sau refuză să își restrângă cârdul, mergând răsfirați în mod intenționat, astfel încât restul populației – turiști sau localnici – să fie nevoită să facă slalom printre ei. Mă deranjează lipsa bunului simț și modul gălăgios-zgomotos în care comunică între ei, aproape țipând (deși sunt unii lângă alții), făcându-și, astfel, simțită prezența. Corectitudinea asta politică, atât de greșit înțeleasă, nu a făcut decât să „susțină” Majoritatea să își piardă drepturile, iar Minoritatea să prindă tot mai mult curaj spre obrăznicie și aroganță. E doar o opinie personală.
  • Lipsa locurilor de parcare sau, mai bine zis, aglomerația foarte mare, care îți permite, cu greu, să găsești un loc liber. Să spunem, însă, că acesta este un risc pe care ar trebui să și-l asume orice turist, dacă îl „mâncă în cot” să plece de acasă, în plin sezon turistic.
  • Prețuri exorbitante la restaurante. Sunteți poate curioși… Da, eu consider că 150 de lei este un preț mare pentru o ciorbă de burtă, o salată cu 3 ardei copți, o porție mică de cartofi prăjiți, un piept mic de pui la grătar, un bulz și apă minerală. Și, da, mi se mai pare foarte scump să plătești, apoi, 44 lei pe 2 înghețate, a câte 2 cupe/arome, în Piața Centrală. Stau să mă întreb dacă pandemia a lovit și în bunul simț al comercianților. Se pare că da.

Cea mai mare bucurie a mini-vacanței noastre a fost că am reușit să ajungem la Mănăstirea Prislop. Am fost acolo, în urmă cu cinci ani, cu gândurile în plin război, cu neliniști și confuzii, cu întrebări și rugăminți. N-am uitat, deși peste anii de atunci s-a așternut o ceață care a amorțit întrebările. Ne-am întors acum doar pentru a mulțumi pentru acest prezent minunat: brațele mele strâng două miracole la care am visat atât. Mi-am promis că dacă voi avea o fetiță o va chema Ioana, iar dacă voi avea un băiețel, îl va chema Arsenie. Motivele sunt acolo, păstrate în sufletul meu. Le voi pune în povești frumoase și le voi spune copiilor, înainte de culcare, când vor fi suficient de mari să înțeleagă. Astăzi, brațele mele strâng o Ioana și un Arsenie și îmi doresc ca anii să treacă peste noi, ținâdu-ne ca aici: după drumul lung, împreună, în patru, uniți și întrepătrunși ca zidurile Sarmisegetuzei, pe care l-am văzut pentru prima dată, după ce am părăsit Mănăstirea Prislop.

Totuși, gustul amar s-a repetat și aici. Partea mai puțin liniștitoare, la Mănăstire, a fost creată de marea de oameni veniți la Sfântul Mormânt. Singur, este absolut minunat că oamenii vin în valuri către Dumnezeu, însă lumea pestriță a transformat Mănăstirea Prislop în obiectiv turistic și asta se vede cu ochiul liber. Este absolut minunat că Mormântul Părintelui Arsenie este vizitat de așa mare varietate de oameni căci, în fond, porțile lui Dumnezeu sunt deschise pentru toți, dar tu, dragă „deșteptule-cre(ș)tin-nonconformist”, care vii la Mănăstire să te rogi, adună-ți, totuși, în drumul spre ieșire, pachetul de țigări. Nu îl lăsa în iarbă, lângă pet-ul de apă, lângă ambalajul de jeleuri, napolitane sau alte dulciuri pe care le-ai ronțăit smerit, pe drumul tău inițiatic și purificator, de la intrarea în mănăstire până la prima bancă liberă sau în timp ce ți-ai așteptat rândul pentru a atinge Sfântul Mormânt. În plus, dacă tot vrei să cumperi iconițe, lumânări și mătănii, stai civilizat la coadă și nu intra în față. Da, știu că e soare puternic și te plictisești, dar ca tine, în soare, stau și ceilalți, mai puțin înzestrați cu inteligență, după standardele tale.

Liniștea adevărată o simți după ce pleci de acolo sau dacă ai puțin noroc să găsești un colțișor retras, în curtea mănăstirii. În rest, nu e loc și nici timp să-ți aduni gândurile. Marea aceea de oameni și de energii te agită și îți rupe firul gândurilor. Cel puțin, aceasta a fost senzația pe care am trăit-o eu, dar am păstrat bucuria de a mă fi întors aici. Ideal este, însă, să vii la Prislop în afara sezonului turistic. Atunci cred că poți simți, pe deplin, calmul și buna energie ale acestui loc.

Ceea ce m-a umplut, însă, de liniște a fost Sarmisegetuza, la care visam de mult de ajungem, iar acum s-a ivit ocazia. Am stat aici de vorbă cu un arheolog care ne-a povestit despre eforturile mari depuse pentru conservarea și păstrarea a ceea ce s-a descoperit până acum, căci, din păcate, în România de astăzi, valorile arheologice sunt mai bine păstrate dacă încă nu sunt descoperite. Odată scoase la iveală, începe lupta cu degradarea, cu nepăsarea, cu lipsa de implicare a autorităților, cu lipsa de fonduri alocate sau cu lipsa de înțelegere – de către turiști, în special – a adevăratei valori a vestigiului. Ți se rupe sufletul, efectiv, să vezi câți și-au scrijelit numele sau iubirea veșnică pe zidurile cetății.

La Sarmisegetuza, zidurile acelea chiar au o energie aparte, care te pătrunde prin fiecare por și te reorganizează, de pune în ordine cu tine însăți și te ajută să simți recunoștință pentru tot ceea ce trăiești. Să calci pe aceleași locuri pe care cândva au călcat dacii… este revelator, sublim, emoționant. În astfel de locuri simți, cu adevărat, smerenia – în fața divinității, a timpului, a naturii – căci acestea sunt adevăratele forțe care conservă doar ceea ce aleg ele să conserve. Iar, noi, oamenii, nu suntem printre cei aleși a dăinui.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *