CÂND SCRIU...

“Suntem cu toții răi în povestea cuiva”

Ianuarie – momentul rezoluțiilor. Le batem în piroane adânci, cât mai în calea noastră, hotărâți fiind să nu mai abdicăm de la ele. Apoi…uităm… Și începem un slalom printre tot ce am stabilit, căci cel mai ușor e să rămâi în zona propriului confort.

Citisem, acum un timp, ceva care încă mă urmărește: „Suntem cu toții răi în povestea cuiva”. Cât adevăr. Câtă tristețe. Cât confort… E mereu mai ușor să privim prin lentile mioape și să-i vedem pe ceilalți urâți, ciuntiți, răi sau rău intenționați, decât să ne curățăm propria oglindă și să ne întrebăm dacă nu cumva avem noi probleme de percepție. Câți se întreabă, măcar o dată în an, ce parte a biciului propriu, mereu întreptat spre oameni, i-a transformat pe aceștia în câini care mușcă?

Am uitat să ne uităm în ochii celor din jur pentru că ecranele propriilor telefoane sunt mult mai la îndemână. Și totusi, e chiar de condamnat? Ecranele nu judecă! Poate de asta, cei mai mulți dintre noi le preferă în locul altor priviri.

Cum ar fi dacă am înceta să judecăm și am începe să privim firesc, fără convingerea tâmpă că doar noi avem dreptate? Cred că atât timp cât cineva nu ne face rău, avem obligația de a-l lăsa în pace. Nu spune nimeni că trebuie să trecem cu vederea obrăznicia, tupeul, dar în rest, noi alegem cum îi vedem pe ceilalți. E nevoie de curaj și maturitate să fim capabili de a ne face povești în care și ceilalți sunt buni, iar noi încetăm a fi victime. Câți ar avea talentul ăsta narator? Și coloana vertebrală?

Avem binecuvâtări pe care, din păcate, le uităm. Ne gândim vreodată la cum ar fi să nu avem ce avem?

Deținem opțiunea și opțiunea este binecuvântare: rămâi unde îți e bine și provoci bine, pleci de lângă ce îți face rău sau de unde provoci rău. Viața chiar lucrează pentru noi și ne alătură sau ne desparte.

Adesea, până și rupturile devin binecuvântări. Sunt oameni care ne îngroapă de vii cu pasivitatea și lipsa de inițiativă, pierduți într-o așteptare mută a ceva neînțeles. Sunt oameni care ne sugrumă cu tentacule de caracatită pentru că vor mai mult, tot mai mult, și pentru care suntem doar unelte. Sunt oameni total absenți, prin propria prezență, care ne aduc mai multă netrăire decât găsești în moarte și sunt oameni care, deși nu ne stau alături, ne bântuie cu veșnice nemulțumiri.

Nimeni nu e în totalitate bun sau în totalitate rău, în totalitate toxic sau în totalitate magic. Devenim astfel lângă ceilalți. Când combinațiile nu sunt dintre cele mai reușite, e timpul să lasăm viața să ne îndepărteze din ecuație. O va face, cu siguranță. Let it be! Let it go! Ce câștigăm cu o colecție de răi în poveștile noastre?

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *