Vorbeam deunăzi cu un prieten despre generația părinților noștri și despre conul acesta de umbră în care au avut tendința de a intra toți, cam după vârsta de 40 de ani. Eu, una, îmi amintesc perfect dimineața în care tata a venit acasă din tura de noapte, chiar în ziua în care a împlinit 40. Mama l-a luat în brațe la ușă, i-a urat ‘la mulți ani’, iar răspunsul lui a fost “Gata, de azi sunt moș”. Aveam 11 ani și eu însămi credeam pe atunci că, la 40 de ani, un bărbat este foarte bătrân :). Poate nu întâmplător ajunsesem să am această convingere. În fond, percepția părinților noștri era la fel. După vârsta aceasta, generația lor parcă a intrat într-o resemnare potolită, tăcută, adoptând cam același mod de a vedea viața. Într-un fel, nu e de mirare. Societatea în care au trăit avea tendința de a uniformiza indivizii, iar marea masă avea acces la același tip de informație – limitată și trunchiată din multe puncte de vedere. Portretul robot al mamelor de acum 30-40 de ani era destul de bine conturat: erau mamele care nu prea puteau rămâne acasă, cu bebelușii lor, mai mult de trei luni de la naștere. Erau mamele care nu aveau ajutoarele electrocasnice pe care astăzi le avem noi, pentru a-și ușura munca. Nu aveau cuptoare electrice, multi-cookere, air-fryere sau blendere performante, aparate de gătit cu aburi sau tigăi minune, nu aveau, poate, nici măcar mașini de spălat. Nu aveau opțiunea pentru economisirea timpului prin cumpărături online sau uber-ul pentru deplasări rapide. Toate lucrurile astea și-au pus amprenta asupra generației mamelor noastre. E firesc că au fost ceva mai absente și ceva mai dure în relația cu noi, ceva mai critice și ceva mai aspre decât mamele care încercăm să fim noi, astăzi. Le-am văzut folosind mult mai des metoda pedepsei și mult mai rar metoda recompensei. Le-am văzut lăudând puțin și criticând în majoritatea timpului, încercând să aplice o psihologie inversă greșit înțeleasă, cu scopul de a ne ambiționa. Iar noi… noi am crescut așa: cu iubire, dar și cu palme, cu alinturi, dar și cu restricții.

Am fi dorit să-i vedem altfel pe părinții noștri. Mai veseli, mai prezenți, mai toleranți…

Spre deosebire de generația mamelor noastre, noi avem astăzi un instrument fantastic. Avem opțiunea! Putem alege cum să ne creștem copiii și știm cum să o facem, căci informația este atât de ușor accesibilă. Putem alege să mergem pe drumul obișnuit al formării copiilor noștri (acela atât de cunoscut, pentru că noi înșine l-am parcurs)… sau putem căuta susținere și inspirație la cei cu adevărat specializați în parenting, psihologia copilului, neurolingvistică și așa mai departe. E foarte greu, însă, să poți ieși de pe șinele pe care ai mers o viață. Necesită efort, voință și răbdare cu tine însăți. Și, mai ales, conștientizare.

Am făcut o introducere cam lungă, deși voiam să dezvolt, de la început, răspunsul unei întrebări pe care cred că rar ne-o adresăm: suntem cum vrem să ne vadă copiii noștri? Suntem, de fapt, cum am vrea să fim?

Este o întrebare la care, paradoxal, nu îmi este atât de ușor să răspund. Automat mie îmi vine în minte imaginea mamei mele și poate că e firesc. Sunt multe lucruri la care încă mă gândesc cu ochii de copil și le analizez, încă, prin prisma rănilor copilului interior. Trecându-mă, însă, în poziția de adult, îmi dau seama că dincolo de rănile copilului din mine, părinții noștri au făcut ceea ce au putut, cu resursele pe care le-au avut atunci. Tocmai de aceea, îmi dau seama că eu însămi, uneori, nu sunt cu nimic diferită de mama, în relația cu Ioana, deși am acces la mult mai multe resurse, iar lucrul ăsta mă pune pe gânduri. E, parcă, un resort invizibil care mă trage pe cărarea cunoscută de a acționa, în ciuda faptului că știu că ar trebui să acționez altfel, mai ales în momentele de tensiune.

Aș vrea ca ai mei copii să mă păstreze în amintire mereu veselă – și nu sunt. Aș vrea să mă știe mereu jucăușă – și nu sunt. Aș vrea să mă știe mereu prezentă pentru ei – și nu sunt. Aș vrea să mă știe mereu cochetă, aranjată, având grijă de mine –  și nu fac asta. Încă nu îmi dau seama dacă nu sunt așa cum aș vrea să mă vadă ei pentru că nici eu nu mi-o amintesc pe mama, cea din copilăria mea, altfel decât mereu îngrijorată și stresată, mai mereu încruntată, mai mereu focusată pe ceea ce trebuie făcut, pe ceea ce nu a ieșit bine, pe ceea ce trebuie îmbunătățit.

Și atunci, cu atât mai mult, conștientizez că în momentul în care avem copii, devenim și elevi. Este necesar să învățăm să ne creștem pe noi înșine ca părinți, să ne reconstruim ca indivizi, căci devenim mai mult decât modele pentru copiii noștri. Devenim…ei, peste ani. Așa cum ne văd pe noi că acționăm, așa vor acționa și ei (asta dacă nu se vor duce la zeci de sesiuni de terapie, ca să repare ce modelăm aiurea, în ei). Așa cum eu recunosc în mine rămășițe din mama, pe care nu le plac neapărat (stres, frământări, nevoie acută de control – culmea, acele caracteristici pe care le-am criticat și le-am respins tot timpul), tot astfel sunt conștientă că Ioana mă poate găsi în ea, peste ani – cu părți de care să nu fie mândră.

Mama era o femeie cochetă și foarte frumoasă. Îmi amintesc că până pe la 30 și ceva de ani își croia singură rochii de pe tipare ale revistelor Burda, se machia, purta tocuri și mărgele colorate. Toate astea până la un moment dat când, brusc, a încetat să se mai vadă. Cred că după 40 de ani. Cel puțin, când deja eram adolescentă, nu mi-o mai amintesc pe mama păstrând nicio urmă din cochetăria de altă dată. A intrat în acea resemnare de care spuneam, în acea obișnuință de a fi, în care intră toată lumea, exact în momentul în care ar trebui, mai degrabă, să renască și să se redefinească, să îmbrățișeze noua etapă a vârstei.

Când am conștientizat asta, m-am gândit la mine, cea de acum și îmi dau seama că, dacă nu fac o schimbare, peste ani, copiii mei vor avea aceleași amintiri.

Vor înțelege, poate, de ce eram tot timpul la cure de slăbire, dar știu că cele mai frumoase amintiri vor fi acelea în care mâncam cu ei înghețată și prăjituri, la micul dejun.

Vor înțelege și lipsa de timp, dar ceea ce le va aduce zâmbetul pe buze vor fi momentele noastre în fața televizorului, când le citeam, pe voci, transcrierile filmelor.

Vor înțelege că lucram mult în fața calculatorului, căci munca este remediul prin care mă relaxez și mă conectez cu mine, dar sunt convinsă că cele mai frumoase amintiri vor fi acelea în care ne așezam toți pe covor și ne jucam.

Vor înțelege, poate, și răbufnirile la micile lor prostioare, însă cred că își vor aminti cu mult mai mult drag momentele în care am reacționat cu blândețe și cu un “nu-i nimic, o rezolvăm împreună”.

Cred că e timpul ca noi mamele să ne construim propriul avatar – acela, ideal, care să reflecte modul în care vrem să rămânem în ochii și în memoria copiilor noștri, peste ani, și să începem să ne modelăm în direcția aceea, cât încă nu este prea târziu. Remodelându-ne pe noi, îi construim pe ei.

Părinții noștri au procedat în felul lor, pentru că nu aveau informații și nici repere. Ne-au împins pe noi spre ceea ce au crezut că e mai bine.  Noi, părinții de azi, refuzăm să „împingem”. Metoda noastră este să îmbrățișăm mai des, să spunem mai des “te iubesc”. Dar nu ne îmbrățișăm pe noi înșine, iar nevoia asta a rămas la fel de vie, încă de când eram copii. Pe noi înșine, continuăm să ne împingem până la limite, să ne provocăm, să ne biciuim pentru nereușite, să ne autocriticăm până în pânzele albe. Copiii văd. Copiii simt. Copiii vor face la fel cu ei înșiși, peste ani.

Cred că e timpul să facem primele schimbări, pentru ca apoi generația copiilor noștri să trăiască în normalitatea acelor schimbări. Așa că …start. Să ne facem avatarul părinților care vrem să fim și să începem să ne îndreptăm într-acolo.