CÂND SCRIU...

Tăceri

Mi se pare mie sau devenim tot mai tăcuți, odată cu anii? De cele mai multe ori, cuvintele încep să se oprească în gât până când, pur și simplu, pălesc atât de tare încât se scutură înainte de a înflori prin glas.

Mă întreb – și mă întreb des – dacă tăcerile astea tot mai dese, ce înăbușă gânduri care altă dată ar fi ieșit din gât ca o avalanșă de răzvrătire și intenții de a face dreptate, se nasc dintr-o lașitate care ne îmbracă, odată cu vârsta; din teama de a nu fi arătați cu degetul de către cei pe care îi mai vrem alături sau, pur și simplu, dintr-o înțelepciune care ne șoptește subtil că unele lupte sunt pierdute încă dinainte de a începe și, prin urmare, mânia neputinței de a schimba ceva își pierde rostul…

Când suntem tineri ne răzvrătim. Aberațiile altora parcă mușcă din noi și țipăm. Țipăm atât de tare, chiar dacă nu suntem, de fapt, atinși, ci doar pentru că ne revoltă minciuna sau nedreptatea sau regulile prea strâmte, care ucid vise. Urlăm pentru atenție sau pentru schimbare. Urlăm pentru noi.

Apoi trec anii și devenim tot mai tăcuți. Nu spun că asta e o regulă generală, dar… nu vi se pare că e tot mai liniște? Nedreptățile și aberațiile altora ne intrigă la fel, dar nu până într-acolo încât să mai urlăm. O fi vorba de o imunizare sporită, în timp? De lașitate sau frică? De silă sau… comoditate?

Încerc să înțeleg pasivitatea care ne contaminează.

Politicieni corupți până la cel mai înalt nivel, legi aprobate pe burtă pentru favorizarea anumitor interese, sistem medical la pământ, sistem de învățământ – mai deficitar ca niciodată, gropi de gunoi care poluează și asfixiază, piața de desfacere pentru alimente de cea mai proastă calitate, pițipoance ridicate la rang de repere și promovate cu nerușinare, valori călcate în picioare, dictatura minorităților care pledează în victime, dar sunt mai agresive decât șacalii. Păduri și animale deopotrivă ucise cu sălbăticie, vânzări de oameni și pământ cu rădăcini, istorii îngropate în plină zi. Iar noi tăceam. Tăcem tot mai des.

 

Să fie asta maturitatea? Selectarea atât de drastică a cauzelor pentru care merită să îți răcești gura sau să îți pierzi cumpătul? E resemnare, silă sau, poate, un pas în față în drumul spre interiorul nostru, spre ceea ce știm că ne-a mai rămas doar nouă și pentru care  săpăm cu dinții în noi, să-l afundam tot mai adânc, pentru a nu ne fi luat?

Tăcem pentru că ceva ne urlă că viața e scurtă și energia nu merită a fi consumată în conflicte în care nu contăm sau tăcem de frică?

Tăcem pentru că timpul e tot mai rapid și e păcat să-l irosim pe neschimbări sau tăcem, pur și simplu, din nepăsări prea multe?

Cred că uneori e ok să-ți pierzi cumpătul. Nu până acolo unde poți să rănești iremediabil, ci doar până acolo unde lași să curgă din tine toată avalanșa de cuvinte-scut prin care spui celuilalt că modul lui de a-și exprima libertatea te încătușează pe tine. Cred că ne-am obișnuit să stăm prea pasivi. Am uitat să ripostăm, chiar și atunci când acțiunile altora sunt îndreptate vădit împotriva acelui ceva care, pentru noi, încă reprezintă o valoare. Exemplele sunt mii: libertatea, credința, familia, confortul…

Teritoriile, azi, nu se mai cuceresc prin sabie. Ci prin tupeu. Pentru că cei care nu-l au, stau liniștiți și își vad de drum, tăcuți ca o umbră. Ba chiar încep să-și acopere ochii și urechile, uitand că au măcar dreptul de a întreba încotro sunt duși.

Dacă tăcerile sunt în firescul vieții, atunci mă liniștește măcar un singur gând: înseamnă că ei, copiii noștri, vor crește văzându-ne tăcuți sau doar revoltâdu-ne șoptit, pe la colțuri, dar nu vor fi influențați. Pentru că și în firescul vieții lor va veni momentul strigatelor și atunci ei vor fi cei ce vor urla din toți rărunchii. Sper doar să nu uităm să-i ascultăm.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *