Talentele și ideile noastre sunt DARURI, nu “DOAR-URI”!

Talentele și ideile noastre sunt DARURI, nu “DOAR-URI”!

Mă tot gândesc la asta de câteva zile… Există un tipar al antreprenoarei românce? De când am lansat grupul AntrepreMame și am început să socializez constant cu femeile de aici – antreprenoare sau nu, majoritatea mame – m-am lovit constant, în discuții, de un “refren” indezirabil: ne plângem de lipsa timpului și de lipsa vizibilității.

Îmi aleargă gândurile în minte și abia reușesc să le prind, ca să le aștern coerent pe hârtie, pentru că am acest sentiment fantastic, care crește în mine, că tot, dar absolut tot ce mi se întâmplă, toate ideile care au venit separat, de-a lungul timpului, acum încep să se împetească atât de frumos într-un proiect care vrea să treacă dincolo de limitele în care l-am gândit, cu timiditate.

Încerc să nu-mi pierd firul logic și nici intenția articolului, deși s-au desprins alte cărări de idei din cea principală. Revin la tiparul antreprenoarei din România. Cred că există și cred că este unul chiar foarte bine conturat.

Este tiparul femeii care vrea să reușească, dar căreia îi e încă rușine să se afirme pe deplin.

Este tiparul femeii care ar vrea să câștige din ceea ce produce, dar are o timiditate aparte în a se expune, în a vorbi despre munca ei, iar atunci când o face, îmbracă haina modestiei. O modestie nejucată, nedisimulată.

Este tiparul femeii care nu calcă pe cadravre, pentru care business-ul este un copil. Cine riscă viața sau siguranța unui copil?

Eu cred că e firesc să fie așa. În noi, femeile de azi, sunt femeile de ieri ale acestui popor. Sunt femeile care și-au rupt de la gură pentru a-și hrăni copiii, sunt femeile care au muncit câmpul, femeile care s-au ascuns în păduri de teama cotropitorilor, femeile care și-au așteptat bărbații să vină de la război. Sunt femeile care au tăcut și care nu s-au plâns, femeile care au acceptat că întâietate, la masă și la educație, au bărbații. Păstrăm în noi, de la o generație la alta, amprentele strămoșilor noștri. Este un fapt științific cercetat și demonstrat: ne naștem încă de la nașterea bunicilor noștri, purtăm în noi fricile lor, iar răspunsurile noastre la situații de criză sunt influențate de traumele lor, în situații similare (vă recomand să citiți cartea “Povestea ta a început de mult”, de Mark Wolynn).

Ne-am obișnuit să credem că:

– alții trebuie să ne laude, nu noi,

– banii se fac doar prin trudă multă, multă, până la epuizare,

– a ceda, de cele mai multe ori, este mai înțelept,

– a cere este rușinos,

– a recunoaște când nu mai poți este semn de slăbiciune,

– a striga că nu îți e bine, devine lașitate.

Am moștenit condiționări și blocaje, bune maniere prost predate. Am moștenit frici și ezitări. Am moștenit modestii limitative.

Iar acum, generația noastră – a femeilor de azi – se trezește dintr-o amorțite, își deschide brațele celulelor către spiritualitate și înțelegerea unor adevăruri care, până acum, ne-au fost ascunse. Generația femeilor de azi îndrăznește să nu creadă agenda media de la televizor. Doamne! Câte femei din AntrepreMame NU se uită la televizor! Nu mă miră magnetul care e aici, pentru că suntem energii și ne atragem sau ne respingem.

Cu toate acestea, generația femeilor de azi vrea să reușească, însă duce pe umerii conștiinței poverile putate de femeile de dinaintea noastră. Trăim într-o disonanță cognitivă covârșitoare, apăsătoare, dureroasă. Vrem să ne deschidem către spiritualitate și lumină, dar resorturile noastre interioare ne trag în colțul de umbră în care au stat generații de femei, înaintea noastră.

Uneori, deși le conștientizăm atât de bine, dăm limitările acestea mai departe, copiilor noștri, inconștient. Ieri, de exemplu, când am fost la slujba de Maslu, Ioana mea (4 ani, 10 luni) m-a întrebat în biserică dacă poate să danseze. I-am spus “NU, în biserică nu se dansează!”… Ioana a insistat cu “Dar, te rog, mami, că așa frumoasă e muzica”… Și am amuțit! Băi, de ce nu? De ce să nu ai voie să dansezi pe o muzică frumoasă, care îți face sufletul să vibreze? Mi s-a umplut gâtul de lacrimile alea care îmi umflă amigdalele până la discomfort. De ce “NU”?  Le zicem copiilor NU fără explicații pertinente, fără fundment, le inhibăm pornirile de libertate, așa cum ne-au fost și nouă inhibate.

Iar noi lăsăm același gând interior să ne spună că NU avem voie să ne lăudăm, că NU e potrivit să ieșim în față, că NU vom reuși la nivelul la care ne propunem.

Și atunci – ne plângem. Ne plângem că ne văd prea puțini oameni, că eforturile noastre sunt în zadar, că muncim zi și noapte în atelierele noastre, că vânzările/clienții/citirorii/followerii sunt puțini.

De ce? Pentru că nu învățăm să armonizăm mintea cu inima. Pentru că ori de câte ori ascultăm un podcast pe dezvoltare personală ne simțim împuternicite cu o vibrație transformatore. Apoi, când ne întâlnim între noi, vorbim despre ceea ce nu merge…

Avem creativitate și puteri fantastice de a crea, de a inventa, de a avea grijă de produsul nostru (fie că unele creează ceva cu mânile, altele au preluat produse minunate și le-au adus în țară, altele au deschis lăcașe pentru servicii extraordinare, care vin în folosul altora, fie că altele doar scriu… așa, ca mine). Ha! Iată cum, inconștient, am strecurat acest “doar” care minimizează, din start, ceea ce fac, care mă pune la colț, care scoate la iveală subestimarea talentului cu care m-a înzestrat Dumnezeu și pe care ar trebui să-l pun pe piedestal.

NU NE PUNEM TALENTELE PE PIEDESTAL – și aici greșim. Talentele și ideile noastre sunt daruri, nu “doar-uri”. Hai să repetăm asta, împreună: TALENTELE ȘI IDEILE NOATRE SUNT DARURI, NU DOAR-URI!

Nimeni și nimic nu va veni să facă un șantier în noi. Nu se apasă pe un buton și gata… Am petrecut câteva ore în week-end ascultând niste podcasturi fantastice și am reușit să mă motivez într-atât încât, pentru moment, mi-am întrezărit menirea. Apoi mi-au trimis niste prieteni link-uri despre război și, efectiv, mi-au retezat aripile gândurilor cu biciul fricii. Suntem ținuți în loc prin frică. Trezirea maselor a început să sperie elitele. Cu toate astea, eu cred că trezirea este inevitabilă și ține de fiecare dintre noi.

Tot ceea ce facem noi este folositor și este un dar pentru ceilalți. Fie că faci săpun, ciocolată, ceaiuri, accesorii, masaj, texte… orice… Orice lucru care este rezultatul pasiunii noastre, trebuie să plece spre ceilalți. Pentru că, de fapt, ceea ce producem poartă amprenta energiei și a dorinței de a-l face pe celălalt să simtă binele. Să simtă libertatea. Doar în starea de bine te poți simți liber. Cred că asta sperie.

Am început să producem lucruri care eliberează și ajută oameni!

Cred că trebuie să avem convingerea că ceea ce producem noi e menit a schimba măcar o singură stare de bine, a elibera măcar o singură conștiință. Cu gândul acesta în minte, continuați să produceți, fără descurajare. Sau, mai exact, mă voi include. Să continuam să producem fără descurajare.

Să fim conștiente de binele și energia bună pe care le punem în produsele sau serviciile noastre.

Să încetăm să ne mai plângem de știri, de guvernanți, de piața care nu merge, de cumpărători nemulțumiți sau de lipsa cumpărătorilor. Ceea ce facem nu este pentru toată lumea. Nici produsele handmade, nici serviciile, nici măcar textele 😊.

Să lăsăm încrederea că energia bună va atrage spre noi ce e mai bine.

Nu mai există scuze. În momentul în care ne-am conștientizat comportamentele deficitare din cauza lucrurilor din trecut, nu mai avem nicio scuză. Singurul drum înainte este cel spre soluție. Iar Universul ne va scoate mereu, în față, soluții, atunci când le vom cere. Este, însă, nevoie să le căutăm. Soluțiile nu vor veni spre noi, dacă stăm în fotoliu.

Lucrând individual, pentru armonizarea noastră, vom lucra, de fapt, în echipă, pentru un întreg “ecosistem” de suflete. Armonizându-ne nouă corzile interioare, vom armoniza și corzile celor care încă opun rezistență.

Răbdare.

Încredere.

Credință.

Talent.

Există un portret robot al antreprenoarei din România? Da! Poartă în el bagajul femeilor românce de atâtea generații. Dar azi are și ceva propriu – o amprentă aparte, tot mai pregnantă, izvorâtă din dorința de a-și îndrepta coloana.

Leave a Reply

Your email address will not be published.