CÂND SCRIU...

Tu cunoști vreun om fericit?

Te-am pus pe gânduri? Cu toată fericirea asta contrafăcută din social media, e tot mai greu să răspunzi, nu-i așa? Nu o să vorbesc despre “ce este fericirea” and stuff. S-au ocupat alții de ea, dintotdeauna, chiar… Și tot n-au ajuns la o concluzie. Doar ipoteze…

Așadar, cunoști?

Știi ce cred? A fi fericit ar însemna să fii cât mai puțin… uman. Sau, cel puțin, cât mai puțin “om”, așa cum e perceput omul în din zilele noastre. Înseamnă a fi total imun la ce se întâmplă în jur și în deplin, dar în deplin acord cu tine: cu gândurile și acțiunile tale, cu fricile (o, mai ales cu fricile), cu invidiile, ranchiunile, înverșunările, eșecurile, încrâncenările tale. Cu tot ce era în cutia Pandorei și s-a răspândit peste lume. Cu tot ce știi că nu ești și știi că nu poți. Cu tot ce ai, dar nu vrei de fapt, și cu tot ce vrei, dar nu ai.

Poți?

Stau să mă întreb dacă toate cele enumerate mai sus (și pe care, evident, le avem cu toții, într-o măsură mai mare sau mai mică), toți acești demoni interiori vin pe lume odată cu noi, înscriși în codul genetic, și se activează pe parcurs, în funcție de circumstanțe, sau sunt dobândiți de-a lungul existenței, tot în funcție de circumstanțe. Sau de lipsa lor. Și nu, nu dați vina pe Pandora.

Cred că dacă venim pe lume odată cu tot răul, atunci ar mai fi o șansă la fericire, căci neavând alt drum decât pe cel înainte, mai putem învăța, conștientiza, izola sau extirpa sâmburii ăștia alterați ai sentimentelor negative. Dacă, însă, tot ce e rău în noi dobândim pe parcursul vieții, atunci suntem proscriși… Lumea nu oferă ființei umane nicio șansă la vindecare, în ansamblu. Venim pe lume condamnați a fi expuși la tot ce e strâmb și refuzăm a îndrepta.

Paradoxal, nu? Altfel nu îmi explic de ce pare că în firescul nostru este afundarea în mocirlă, nu zborul spre lumină. Sigur, sunt și excepții, dar cei care răzbesc o fac prin propriile puteri, nu prin sprijinul sau motivația colective.

Scriem atât de mult pe Facebook. Ne revoltăm atât de tare. Suntem atât de… justițiari și corecți și supărați și buni și pricepuți și profesioniști. Atât. Doar atât. Doar acolo, în fața calculatorului sau aplecați asupra telefonului. Vitejia ni se măsoară în viteza de tastare a cuvintelor. Cascade de cuvinte ies din degetele tuturor, în timp ce străzile sunt tot liniștite, netulburate de niciun strigat.

Mie nu mi se mai leagă cuvintele. Nici în degete și nici în minte. Am vrut să scriu despre altceva și am ajuns aici. Copile ucise, sistem corupt, autorități inexistente. Și frică. Frică peste care, în câteva zile, o să se aștearnă iar, tăcerea și fotografiile oamenilor fericiți doar pe Facebook.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *