CÂND SCRIU...

Un gând despre acum

Sub teroare, ne-am amintit că suntem oameni și ne-am mai liniștit, căci “oamenii sunt puternici” (ne-am zis): de neclintit ca stâncile – când se ambiționează; tari ca diamantele – când se îmbracă în armuri; curajoși ca pădurile – când înfruntă puterea furtunilor; nemuritori ca Pământul – când mâinile și mințile noastre se înfrățesc și fac artă.
De fapt, ne-am amintit că noi suntem Pământul și ne-am simțit, dintr-o dată, invincibili.

Apoi am simțit cum ne ustura palmele de la atât de mult spălat pe mâini. Săpunul și dezinfectanții au săpat în pielea noastră tranșee – la fel ca râurile otrăvite, care au tăiat răni infectate în pielea Pământului.
Am simțit că ne sufocăm și că plămânii noștri rămân fără aer – la fel ca Pământul asfixiat de ciment, tot mai mult ciment.
Am simțit cum ardem de febră mistuitoare și nicio apă de izvor nu ne poate răci – la fel ca Pământul, care și-a plâns continentul în flăcări și prea putini și-au întors fața către cicatricile lui. Am lăsat totul în seama ploii.

Apoi ne-am uitat, muribunzi și neputincioși, unii la alții, și ne-am văzut exact așa cum suntem: la fel ca Pământul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *